Interior intimo meo

Dacă există o urgență în materie de familie, aceasta este să ne oprim: să ne oprim din a avea idei prefabricate, soluții, din a intenționa să întocmim proiecte sau regulamente. Scriptura ne ajută să ne dăm răgazul să înțelegem ceea ce spune Dumnezeu – și să nu îi atribuim ceea ce nu spune. Ea arată că trebuie să ținem cont de epoca și de societatea în care apare un text. Căci Scriptura începe prin a pune întrebări: ce este o familie? Ce înseamnă să fii un tată, o mamă, o fată, un băiat? Ea cercetează aceste realități, prezintă situații reale, la care ne cheamă să reflectăm. Ea arată cum Dumnezeu este prezent în realitatea familiei, cum o zdruncină, o transformă și deschide în ea orizonturi noi. Scriptura ne învață să ieșim din falsele evidențe („așa am făcut mereu”), din trecutul iluzoriu („altădată, familia nu ridica nicio problemă”), pe scurt, din limba de lemn. Să ne oprim din a folosi Scriptura, să începem prin a o citi! Ea este o chemare la libertate!

„Vechile rosturi înalte ale poeziei erau legate de întinderile memoriei și de ceea ce se află dincolo de vizibil. Astfel, aureolată de prestigiu, poezia apărea în viața oamenilor ca graniță între fragilitatea sonoră a cuvintelor și puterea ce le locuiește de dincolo de limbaj. Relația dintre sacru și poezie era, la un moment dat, într-atât de recunoscută, încât marii teologi știau că doar cei înzestrați cu darul verbului inspirat puteau transmite cu adevărat descoperirile inefabile ale Duhului.” 

Bogdan Tătaru-Cazaban

Teritoriu explorat cu asiduitate de reprezentanții diferitelor școli și direcții de cercetare istorică și teologică, scrierile evanghelice constituie documentele primare ale unei lumi de o intensă efervescență spirituală. 

Autori: Liliana Ursu și Laurențiu-Ciprian Tudor

„Cine deschide Cartea paşilor are parte de o experienţă inițiatică. Doi poeţi în care arde flacăra duhului, Liliana Ursu, în rolul mentorului, şi Laurenţiu-Ciprian Tudor, ca discipol, stau împreună la sfat de taină, punându-și la cale şi primenindu-și sufletele.

Monica Pillat

Într-o lume care pare că și-a pierdut orice speranță, chiar și creștinii – acești „profesioniști ai speranței” – traversează timpuri grele, de criză profundă. Acum, mai mult decât oricând, este nevoie să reluăm lecția profetului Ieremia, privind disperarea în față, scrutând inima nopții. Vom descoperi astfel că adevărata speranță nu are de-a face cu optimismul, ci ne cere curajul de a renunța la iluzii și la falsele speranțe. De-a lungul acestei experiențe dureroase, doar cuvintele lui Dumnezeu – „Voi fi cu tine” – oferă temelia de nezdruncinat pe care putem să ne reclădim speranța. Pentru că speranța creștinilor are un singur lucru de oferit: viața veșnică. O viață care nu începe după moarte, ci care începe acum. Este un alt mod de a trăi, de a ne trăi moartea, de a ne muri viața. Fără îndoială, faptul de a renaște nu a fost niciodată expus atât de clar, dar și de tulburător ca în această carte.

Ce altceva reprezintă reflecția sa teologică, pledoaria pentru dialog, efortul de a face posibile întâlniri și de a transmite chipul lăuntric al Ortodoxiei în lumea care-l ignora, decât o mărturie a celui care ascultă planul lui Dumnezeu? Viața tânărului Scrima fusese o suită de momente imprevizibile, în care chemarea „din polul plus” s-a manifestat cu neputință de tăgăduit.

„În măsura în care suntem pe drum, orientați spre modelul nostru inaugural, îngerul ne apare în preajmă, ca o întruchipare a acestui model. A fi însoțit de înger înseamnă a umbla spre țintă cu țintă cu tot, a merge spre modelul care te însoțește. Avem un înger călăuzitor pentru că trăim, de la protopărinți încoace, sub regimul derivei; avem nevoie de un ghid, pentru că suntem, prin definiție, călători, ființe în trecere, duhuri itinerante.”

Andrei Pleșu

Într-o lume obișnuită cu mediocritatea și complezentă cu lipsurile și slăbiciunile proprii, o pledoarie pentru posibilitatea virtuților, ancorată în experiența religioasă, este nu numai bine-venită, ci și necesară pentru promisiunea statornică a demnității și a nobleței umane. 

„Sentimentul religios este, în aceste poeme într-adevăr antologice, o paradoxală simțire gândită. Gândire eliberată de legea gravitației cugetării, de unde scrisul-zbor, stolurile de cuvinte (poate îngeri?), mintea care dă din aripi și dorurile stranii. În metafizica ei poetică plină de secvențe memorabile, Monica Pillat este, ca în orice căutare adevărată, proteică.”

Ioana Pârvulescu