SCRIERI 2 — Cumpănă și semn & Fața și reversul
Printr-un laborios demers hermeneutic, ce dezvăluie relația dintre psihanaliza lecturii și fenomenologia rescrierii diferitelor variante păstrate astăzi doar în manuscrise sau în publicații periodice, Marian Papahagi explorează mecanismele prin care privirea critică survolează complexa rețea intertextuală a unor opere ce au configurat specificul literaturii în secolul al XX-lea.
Printr-un laborios demers hermeneutic, ce dezvăluie relația dintre psihanaliza lecturii și fenomenologia rescrierii diferitelor variante păstrate astăzi doar în manuscrise sau în publicații periodice, Marian Papahagi explorează mecanismele prin care privirea critică survolează complexa rețea intertextuală a unor opere ce au configurat specificul literaturii în secolul al XX-lea. Dincolo de conturarea unor personalități cu o remarcabilă conștiință estetică și socială, precum Ana Blandiana, Marin Sorescu, Gellu Naum, Marin Preda, Fernando Pessoa, Jorge de Sena, Eugenio Montale sau Guido Gozzano, rafinatele sale eseuri și studii critice conjugă formulele criticii de întâmpinare cu analiza diacronică în abordarea operei unui autor, percepând semnele unei posibile evoluții creatoare sau ale deplinei maturizări artistice. Ca mediatoare între lumea ficțiunii și universul lăuntric al cititorului, cu pasiunile, așteptările sau aprehensiunile lui nerostite, cărțile privilegiază, la un nivel superior de lectură, un fertil dialog între marii creatori și scrierile lor, sub semnul unei constelații de simboluri, motive și imagini universale.
Fișa tehnică
- An apariție
- 2025
- ISBN
- 978-630-6543-54-0
- ISBN II
- 978-630-6543-69-4
- Format
- 105 x 170 mm
- Număr pagini
- 976
- Tip copertă
- Cartonată
„Drumul spre literatură este, într-un fel, drumul dintre «inocenţă» şi intertextualitate. Deducţia următoare, conform căreia condiţia ideală a cititorului este aceea a criticului şi chiar (erezie curată) că scriitorul însuşi deschide cu sine seria lectorilor operei sale, culminată în acel „termen ideal”, este însă atât de riscantă, prin locul privilegiat rezervat criticii, încât libertatea de a ajunge la ea trebuie să i-o lăsăm, cu toată «inocenţa», cititorului.”
(Cumpănă și semn)
„Absenţa unui scriitor dintr-o epocă, a unui text dintr-o carte, a unei variante dintr-o ediţie sunt forme în mod diferit elocvente ale tăcerii, a căror sugestivitate nu se poate nega. Revenirea cărţilor în biblioteci, întocmirea antologiilor reprezentative, alcătuirea ediţiilor critice au, toate, relevanța lor: prin ele, tăcerile devin sonore. Acest arc aruncat între sociologie şi filologie încape sub bolta hermeneuticii, înţelese în sensul ei cel mai larg. (...) O hermeneutică a tăcerii începe sub acest posibil program şi poate descrie experienţa filologică a redescoperirii tradiţiei, a fixării textului şi a interpretării lui critice ca pe o experienţă a libertăţii.”
(Fața și reversul)
„Ce s-a schimbat, deci, şi ce nu s-a schimbat în poezia Anei Blandiana? Totul şi nimic. Nimic, pentru că dicţiunea poetică îşi păstrează puritatea, acea câştigată simplitate densă de sens; totul, prin această înlocuire a dominantei prime a «bucuriei» senzuale a trăirii. Lirica sa a fost întotdeauna, de fapt, fundamental gravă: dar registrele gravităţii sunt, iată, mai multe şi cel aşezat în zodia Stelei de pradă ne impune prin sfâşierea lăuntrică din care ia naştere.”
„O operă nu străbate epoca izolat, ea poartă cu sine, încorporat în ea, un mod de lectură şi mărturia implicită a unei reacţii. Studiul critic este şi el un spaţiu pentru o mărturie de acest gen: aceasta nu înlocuiește articolul evaluativ şi nici nu pretinde să-și epuizeze
obiectul, dar este unul dintre testele de rezistenţă cele mai sigure, pentru că, în fond, posteritatea unei literaturi se clădește astăzi. Evident, spunând aceste lucruri, mă gândesc la însăşi modificarea profilului cultural al poetului. Modelul educaţiei poetice s-a schimbat.”
„În măsura în care se poate descrie un demers fenomenologic la Liviu Rusu, revelaţia esenţei presupune, în cazul lui, o realitate de ordin psihologic. El pare a accepta implicit perfecta compatibilitate dintre o estetică a creaţiei şi a creatorului şi una a obiectului estetic şi a contemplaţiei, deşi aceasta n-a fost văzută întotdeauna ca relaţie pacifică şi firească; ba chiar, din expunerea de motive a unui estetician de orientare fenomenologică şi antipsihologică precum Mikel Dufrenne, rezultă imaginea unei disjuncţii destul de mari.”