SFINȚII PĂGÂNI AI VECHIULUI TESTAMENT
Sfinții păgâni ai Vechiului Testament este una dintre cărțile cele mai frumoase ale lui Jean Daniélou. Erudiția biblică și patristică, cercetările de istorie a religiilor din vremea sa și tradiția liturgică oferă elementele unei serii de portrete exegetice ale personajelor care, deși nu făceau parte din poporul ales, au avut o mare pondere simbolică și spirituală în istoria mântuirii: Abel, Enoh, Danel, Noe, Iov, Melchisedec, Lot și regina din Saba – unele bine-cunoscute, adevărate „metafore vii” ale culturii izvorâte din tradițiile iudaică și creștină, iar altele rămase într-o misterioasă penumbră.
Sfinții păgâni ai Vechiului Testament este una dintre cărțile cele mai frumoase ale lui Jean Daniélou. Erudiția biblică și patristică, cercetările de istorie a religiilor din vremea sa și tradiția liturgică oferă elementele unei serii de portrete exegetice ale personajelor care, deși nu făceau parte din poporul ales, au avut o mare pondere simbolică și spirituală în istoria mântuirii: Abel, Enoh, Danel, Noe, Iov, Melchisedec, Lot și regina din Saba – unele bine-cunoscute, adevărate „metafore vii” ale culturii izvorâte din tradițiile iudaică și creștină, iar altele rămase într-o misterioasă penumbră. Jean Daniélou le reconstituie chipurile pentru a le pune în lumină, cu măiestria istoricului și subtilitatea teologului, sensurile universale. Paginile sale sunt străbătute de problematica „revelației cosmice” ai cărei protagoniști au fost acești „sfinți” care au răspuns chemării adresate de Dumnezeu conștiinței lor morale. De o mare prospețime și de multe ori surprinzătoare, cele opt portrete devin oglinzi profetice ale prezenței divine în lume.
Fișa tehnică
- An apariție
- 2025
- Prefață de
- Thierry‑Marie Courau
- Traducere din limba franceză
- Miruna Tătaru-Cazaban
- ISBN
- 978-630-6543-80-9
- Format
- 140 x 205 mm
- Număr pagini
- 176
- Tip copertă
- Cartonată
„Biserica a afirmat întotdeauna că respectă valorile religioase ale lumii păgâne. Incomplete şi adesea falsificate, aceste valori sunt reale. Or, sfinţii despre care vom vorbi aici sunt o mărturie răsunătoare a lor. Ei apar ca expresie a tainicei veniri a lui Hristos în sufletul păgân şi arată că, după cum scrie Sfântul Irineu, «Cuvântul lui Dumnezeu nu a încetat niciodată să fie prezent neamului omenesc». Ei sunt mijlocitori pentru imensa omenire păgână de dinainte şi de după Hristos, care nu L‑a cunoscut nici în deplinătatea prezenţei Sale, nici prin certitudinea profeţiei, ci prin curăţia aspiraţiei pe care teologia o numeşte botez al dorinţei.”
„O altă problemă este cea a înălţării trupeşti a lui Enoh. Într‑adevăr, se spune că sufletul lui nu s‑a desprins de trup, ci că a fost răpit viu, în suflet şi în trup, în cerul cel de sus. Este sigur că învierea cu trupul e aşteptată doar la sfârşitul veacurilor. Dar deja, la majoritatea Părinţilor, această înviere eshatologică este anticipată, pentru sfinţii Vechiului Testament, în timpul Învierii lui Hristos, după Mat. 27, 52‒53: «Mormintele s‑au deschis şi multe trupuri ale sfinţilor adormiţi s‑au sculat. Şi ieşind din morminte, după învierea Lui, au intrat în cetatea sfântă»”.
„Aşadar, Noe se înfăţişează aici ca un profet. Este profet pentru că e trimis de Dumnezeu printre oameni şi acest lucru îl înrudeşte cu Enoh. Este profet şi pentru că obiectul mesajului său e Judecata. Or, aceasta rămâne, de‑a lungul întregii istorii a mântuirii, obiectul propriu al profeţiei. Amos, Isaia, Ieremia au vestit «ziua Domnului», venirea lui Dumnezeu urmând să pedepsească lumea păcătoasă. Mai mult, Noe îl preînchipuie aici pe Ioan Botezătorul, care va fi, asemenea lui, profetul Judecăţii iminente: «Iată securea stă la rădăcina pomilor» (Mat. 3, 10).”
„Iisus îi răspunde lui Iov pentru că îi anihilează suferinţa. Suferinţa nu poate fi explicată, dar, în aceeaşi măsură, nu poate fi nici acceptată. Dacă iubirea poate face ca suferinţa să fie asumată, doar iubirea din ea poate fi iubită, iar aceasta doar pentru ca, în cele din urmă, să distrugă suferinţa. Cartea lui Iov este, în ultimă instanţă, o carte a speranţei. Traducătorii Septuagintei au avut dreptate atunci când au făcut să se înalţe aurora învierii peste suferinţa dreptului idumean. Însă această înviere îşi află justificarea doar în Hristos, El asumându‑Şi suferinţa pentru a o desfiinţa.”
