LACRIMILE EROILOR

„Platon ştia însă prea bine că toţi eroii homerici plâng. Plânge Odiseu, plânge Agamemnon, plânge Hector, plâng Menelau, Telemah, Patroclu, Priam. Niciunul dintre eroi nu se fereşte să plângă. Pe faţă, fără să se abţină. Exceptând câteva ocazii foarte rare şi cu motive precise, eroii plâng fără să le pese. Suspină, urlă, se dau de ceasul morţii, tremură, varsă şiroaie de lacrimi fierbinţi, îi îneacă lacrimile, plâng riscând să-și piardă faima, plâng ca să se sature de plâns. (…) Atunci a fost epurat Homer, atunci i-au fost purificate, remodelate  şi rescrise poemele. Pentru a fi cântate altfel şi pentru a contribui la creşterea unor tineri lipsiţi de moliciune, în stare să poruncească, integri, puternici, viguroşi şi curajoşi. Când și-a scris condamnarea, colindând prin ceţurile nestăvilite ale portului Pireu, portul obiceiurilor nefaste, al grozăviilor de care sufletul trebuie să se elibereze, Platon ştia bine cât e de absurdă. Ştia mai presus de toate că a-l goli de lacrimi pe Homer însemna a-l goli de eroi şi de eroismul lor. Însemna de fapt să-l interzici pe Homer. Ştia deci că asta ar fi consfinţit imposibilitatea întoarcerii unei epoci eroice. Şi mai ştia că a interzice lacrimile însemna să interzici cel mai înalt curaj.”

„De asta, pesemne, în cânturile cu aventuri, peripeţii, magie, zbucium şi moarte, Odiseu nu plânge aproape niciodată. Sau, mai bine zis, nu plânge din pricina suferinţei pricinuite de zbaterile sale. Plânge eventual pentru moartea prietenilor sau pentru morţii pe care-i întâlneşte în Hades, plânge de ciudă când prietenii îi înşală încrederea, plânge de deznădejde când pricepe cât îl urăşte Poseidon, dar niciodată, cu niciun prilej, nu varsă lacrimi în zadar.”

„Tăcere fantomatică. Linişte absolută şi tragedie iminentă. Credeţi-mă, tragedia se simţea, o puteai atinge, aproape că ţi se făcea frică. Încă o curbă şi apăru Micene. Un câine lătră din senin. În piaţa cu pământ bătătorit, nicio maşină, niciun autocar. Ruinele cetăţii antice, pustii. Fireşte, nu se putea intra. Dar celebra Poartă a Leilor se vedea bine. Se simţeau mileniile de tragedie. Şi acolo, am avut impresia că sunt cu Agamemnon în ziua întoarcerii sale la Micene, cu sufletul tulburat, chitit să se bucure de dragoste şi fericire, deşi totul urma să fie doar durere.”

„Memoria celui care piere, a celui care a pierit şi a celui care stă să piară. Memoria poetului care creează literatura, şi a rapsodului care se mărgineşte s-o cânte, şi a ascultătorului care-o ascultă, şi a cititorului care o citeşte. Memoria lucrurilor care pier poartă în sine furie şi durere. Înţepăturile în nări. Şi plânsul împreună. Aici toţi plâng împreună. De la poetul creator până la cititor. Dar cei doi oameni care stârnesc plânsul sunt doi vrăjmaşi care plâng împreună. Şi care au depăşit orice zăgaz.”