Inteligența inimii. Schițe pentru un portret al virtuții
Într-o lume obișnuită cu mediocritatea și complezentă cu lipsurile și slăbiciunile proprii, o pledoarie pentru posibilitatea virtuților, ancorată în experiența religioasă, este nu numai bine-venită, ci și necesară pentru promisiunea statornică a demnității și a nobleței umane.
Într-o lume obișnuită cu mediocritatea și complezentă cu lipsurile și slăbiciunile proprii, o pledoarie pentru posibilitatea virtuților, ancorată în experiența religioasă, este nu numai bine-venită, ci și necesară pentru promisiunea statornică a demnității și a nobleței umane. Acoperind tematici intense și profund intime, precum speranța, fidelitatea, iubirea, moderația, bunătatea, frica, modestia, politețea, eseurile cuprinse în acest volum vorbesc fiecăruia și fiecăreia dintre noi în cuvintele după care tânjeam, în încercarea de a articula nevoia de apropiere, suflu interior, deschidere totodată spre umanul și divinul din noi. „Inteligența inimii” este acel nod fundamental în care sinele se întâlnește cu celălalt și cu cerescul, în care înțelegerea și iubirea se contopesc, în care existența și transcendența capătă sens și nemărginire. „Dacă cerul vieții este inima, Dumnezeu este cerul inimii”, scrie atât de viu și de frumos Bogdan Tătaru-Cazaban.
Fișa tehnică
- An apariție
- 2023
- Ediție
- a II-a adăugită
- ISBN
- 978-630-6543-14-4
- Format
- 140 x 205 mm
- Număr pagini
- 120
- Tip copertă
- Cartonată
Bogdan Tătaru-Cazaban a studiat filosofie și teologie la Universitatea din București și a urmat stagii de cercetare la Colegiul Noua Europă (București) și la EHESS/Maison des Sciences de l’Homme (Paris). Este doctor în filosofie al Universității din București, cercetător științific la Institutului de Istorie a Religiilor din cadrul Academiei Române, co-fondator al revistei Chora. Revue d’études anciennes et médiévales și membru al mai multor asociații și societăți academice. Printre volumele publicate se află: Dumitru Stăniloae sau paradoxul teologiei, în colaborare cu Teodor Baconschi (Anastasia, 2003); Pluralitatea metafizicii medievale. Istorie și structuri (Polirom, 2005); O filozofie a intervalului. In honorem Andrei Pleșu, în colaborare cu Mihail Neamțu (Humanitas, 2009); Sfântul Martir Iustin Filozoful. O introducere (Deisis/Stavropoleos, 2010); Comuniune și contemplație. Despre creștinismul patristic și bizantin (Zetabooks, 2011); Corpul îngerilor. Fragmente dintr-o istorie a ierarhiilor cerești (Humanitas, 2017); André Scrima: expérience spirituelle et langage théologique, împreună cu Daniela Dumbravă (Roma, 2019). A tradus din Augustin (2004, 2010), Boethius (2003), Cusanus (2008), Hugo din Saint-Victor (2005), Lévinas (2006), R. Klibansky, E. Panofsky și F. Saxl (2002), G. Ravasi (2019). A îngrijit volumele: A. Scrima, Duhul Sfânt și unitatea Bisericii. „Jurnal” de Conciliu și Sf. Ioan Damaschin, Despre cele două voințe ale lui Hristos (Anastasia, 2004). Între 2010 și 2016 a fost ambasadorul României pe lângă Sfântul Scaun. A primit Ordinul „Pius al IX–lea” în grad de Mare Cruce, Ordinul „Pro Merito Melitensi” în grad de Mare Cruce (Ordinul Suveran de Malta), Ordinul Național „Serviciul Credincios” în grad de Cavaler, Ordinul Coroanei Belgiei în grad de Comandor.
„Pentru cei vechi, inima cuprindea totul: emoțiile, desigur, dar și curajul, și, mai ales, gândirea și imaginația. A parcurge gama de sensuri ale cuvântului kardia sau phrèn la poeții și tragicii greci sau ale ebraicului lêb/lêbâb la profeți este un antidot pentru reflexele moderne de a separa rațiunea de sentimente și de a le vedea funcționând autonom și, de cele mai multe ori, conflictual. Sensul global al inimii în antropologia spirituală nu ține de carențe analitice sau terminologice, ci de convingerea că viața are, cu toate tensiunile ei, o unitate de profunzime, o formă de inteligibilitate și de transparență. Inima este, în acest sens, locul sau modul de a fi în care experiența devine cunoaștere, suferința și durerea hrănesc înțelepciunea, pasiunile și conflictele se pot preschimba în stăpânire de sine și pace”.
„Elogiată, însă puțin practicată, virtutea este o temă prea solemnă pentru a intra în preocupările curente. Pentru unii ține de o etică maximalistă, ipostaziată eroic, implauzibilă în viața de zi cu zi. Pentru alții – un element de retorică motivațională în momente de cumpănă. Pentru cei care cred în realitatea ei, virtutea rămâne orizontul inspirator al unei condiții greu de atins. În păienjenișul relațiilor și în multipla stratificare interioară, pare să nu fie loc pentru construirea unei vieți virtuoase, singura care pentru antici dădea măsura umanului”.
„De multe ori, dacă îi citim pe profeți, inimile se transformă în piatră, devin surde, indiferente, și doar o intervenție viguroasă a lui Dumnezeu le poate restitui vitalitatea originară, făcându‑le din nou de «carne», înnoindu‑le fragilitatea și, prin aceasta, capacitatea de a primi și a comunica”.
„În viața de zi cu zi, speranța e frecvent invocată, dar, de fapt, neluată în seamă. E ca o urare dezangajantă, ca un reflex al comunicării sau ca un rest impersonal de pozitivitate. «A spera ceva», «a spera pentru cineva», «a spera în cineva» par a fi acte diminuate, lipsite de prezența și energia din alte registre ale voinței și faptelor noastre, ca și cum ar sugera o carență a ființei sau ar ține locul a ceva ce nu poate fi acoperit și nici controlat de noi”.
„În toate căutările care se lovesc de insatisfacție, în divertismentul care îmbracă plăcerea ca pe o haină ce ascunde plictisul, în goana după noutate, în vârtejul urgențelor înrobitoare se află deghizată sau se afirmă fără timiditate dragostea de sine. Știu, se va spune că e un discurs învechit, insuportabil de auto‑culpabilizator în vremuri definite de îndemnuri ca: «fii tu însuți/însăți!»; «plăcerea ta contează!» etc. etc. Însă de ce atâta afirmare de sine ajunge deseori în impas și se vede nevoită să caute aiurea dezlegări la nodurile fatale în care s‑a prins? De ce atâta depresie urmează unei libertăți dezinhibate? De ce iubirea de sine, care are la îndemână atâtea instrumente, nu pare a fi drumul cel mai sigur către împlinire?”.
„Dacă ascultăm vocea vechilor greci, moderația, prin referința intrinsecă la măsură, face parte din definiția virtuții. Nu‑i putem bănui pe antici, moștenitorii unei culturi războinice, că nu puneau pe cel mai înalt soclu curajul și dreptatea. Numai că excelența celor două nu era posibilă decât împreună și într‑un anumit tip de raport cu prudența și cumpătarea”.
„A ști să conversezi, a fi atent la ceea ce spune celălalt, a‑i înțelege perspectiva și a intra în dialog fără a‑ți afirma de la bun început dezacordul e o politețe superioară, pe care doar suplețea inteligenței o poate aduce în relațiile dintre oameni. Dar cea mai profundă manifestare a politeții este cea a inimii. Dacă în registrul inteligenței e vorba mai degrabă de un «talent», abia aici, la nivelul inimii, politețea tinde spre virtute”.
„Ne imaginăm cu greu în proximitatea bunătății, ca și cum ar fi vorba de urma unei stări revolute, pe care o privim cu neîncredere. În fața suspiciunii noastre mature, bunătatea pare a‑și fi pierdut definitiv creditul”.
„Avem nevoie de virtuți pentru a ne modela umanitatea și, mai cu seamă, pentru a putea trăi împreună cu ceilalți. E ceea ce resimt mulți dintre noi nu numai când conflictele iau forme exacerbate, când pozițiile trec dincolo de limita vehemenței, când diferențele nu mai pot coexista, ci și atunci când, în viața de zi cu zi, dau prea des peste acreală, mitocănie, prost gust, țâfnă, impertinență. Nu trăim atunci o nostalgie irepresibilă după moderație, afabilitate, modestie, bună-cuviință, discreție?”
„Creștinismul, se știe, a propus cele trei virtuți «teologale»: credința, iubirea și speranța, care se vor resorbi în iubirea devenită prin Învierea lui Hristos mai tare decât moartea. Și a mai adăugat ceva esențial la portretul virtuții: funcția sa restauratoare. Căci pentru creștini a fi virtuos nu e un scop în sine și cu atât mai puțin împlinirea umanității, ci abia condiția de acces la o umanitate înnoită”.
„Personal, mai degrabă decât în ceva, prefer să cred în Cineva care nu ne‑a lăsat mandatul judecății, ci pe cel al dragostei «care nu se poartă cu necuviință, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândește răul» (I Cor. 13, 5)”