Domeniu

Cartea de față excelează în multe privințe. Din câte știu, este singura care, în spațiul nostru cultural, aprofundează atât de riguros și comprehensiv problematica violenței prin raportare constantă la fenomenul mai vast al animalității. Cristian Ciocan, bine cunoscut prin studiile de filosofie deja publicate, pune în acest sens la lucru un amplu dispozitiv conceptual, propriu fenomenologiei.

Ștefan Afloroaei

Episodul de podcast înregistrat cu Cristian Ciocan poate fi urmărit aici: https://youtu.be/L7JN3rDWF3k

Asemeni chintesenței, această lucrare este rodul unei prelungi frecventări a operei lui Edith Stein, a unei urmăriri atente a itinerariului său filosofic şi spiritual, a teoriei sale antropologice în raportul ei cu educaţia.

În gândirea acestui autor, problema educaţiei ocupă un loc central, cu toate că nu este elaborată într-o formă sistematică. Într-adevăr, considerațiile legate de această tematică se găsesc răspândite în toată opera sa, de unde și legitimitatea deplină a unui proiect de reconstituire a arhitecturii sale de ansamblu.

Pentru Edith Stein, educaţia este o „artă de a-și modela propria viață”, un gest activ, o veritabilă creaţie. Din această perspectivă, suntem invitaţi să urmăm pas cu pas aplicarea efectivă a gestului educativ, tot așa cum urmărim o linie melodică.

În ce constă însă experienţa profundă pe care o avem atunci când ascultăm o melodie? „O melodie nu este pentru noi o simplă succesiune de sunete pe care le percepem prin intermediul auzului. În această melodie, auzim cântând chiar sufletul uman.” Cu alte cuvinte, articulaţiile care construiesc din interior o melodie sunt tot atâtea puncte de sprijin care permit degajarea mișcării sale vivace, fără să-i blocheze avântul. În acelaşi fel, pornind de la dimensiunile esenţiale ale fiinţei umane, Edith Stein consideră mişcarea melodică inerentă gestului educativ ca pe o manifestare a „notei pure dată de fiecare creatură.

„Zdrenţe în paradis nu este o carte de aforisme, ci mai degrabă de reflecţii care dezvoltă paradoxuri. Mie imi place să le numesc frângurele. Îmi doresc să fiu citit încet.”

C.D. Zeletin

Avem cele zece porunci. În complementaritate cu ele, propun zece nevoi umane. Ele își au rădăcinile în copilărie. Ar fi trebuit să facă obiectul educației și al învățării la toate vârstele. Dar nu prea se întâmplă acest lucru. […]Nu sunt acestea singurele nevoi umane. Dar sunt dintre cele mai importante și dintre cele mai neglijate. Trăim acum un moment al unui nou început. Voi, oameni ai școlii și ai universității, voi, elevi și studenți, voi, părinți ai elevilor și studenților, voi, oameni de cultură, intelectuali, ce ar fi să valorificăm a doua nevoie evocată mai sus și să ne împrospătăm?

Solomon Marcus