În viață până la moarte

Cum să încetezi vreodată de a te recompune, de a căuta să arăți „cine” eşti, de a-ți mobiliza puterile, amintirile, dorința, în ceea ce [Paul Ricoeur] numeşte „insolența” unei pofte de a trăi care câteodată este o luptă, o agonie, dar care nu e mai puțin una dintre formele profunde ale acestei lipse de griji pe care o numeşte aici bună dispoziţie? Și cum, aproape în același timp, să accepți să lași locul unui alt sine pe care nu-l cunoști, a altora diferiți de tine, cum să accepți să te faci nevăzut în fața celorlalți, în această lipsă de grijă, în această detașare de sine care ar fi cealaltă formă fundamentală a bunei dispoziții?

Olivier Abel

În momentul sărbătoririi celor 90 de ani ai săi, [Paul Ricoeur] spunea celor câtorva prieteni adunați la un loc: „Există simpla fericire de a fi încă în viață și, mai mult decât orice, iubirea de viață, împărtășită cu cei pe care-i iubesc, atâta vreme cât îmi este dată. Viața, nu este oare ea darul inaugural?”

Catherine Goldenstein

23,00 RON

cu TVA

Olivier Abel

Catherine Goldenstein

Autor Paul Ricoeur

Referință: PR-INM-A01

Fișa tehnică

Traducător: Dorel Bucur
An apariție: 2021
Ediție: II (revizuită)
ISBN: 978-606-8944-58-6
Format: 13,0 CM x 20,0 CM
Număr pagini: 144
Tip copertă: Cartonată

„Să-l iubeşti pe celălalt, cel care-mi va supraviețui. Această componentă „agapè” a renunțării la propria supraviețuire completează «detaşarea» de dincoace de moarte: nu e doar o pierdere, ci câştig: eliberare pentru esențial.”

________________________________________

„Dacă «a învăța în sfârșit să trăiești» înseamnă a învăța să mori, a asuma acest lucru acceptând moartea absolută fără salvare, fără înviere, fără mântuire, împărtășesc atunci întreaga dimensiune negativă.”

________________________________________

„Poate ar fi trebuit mai întâi să fie aleasă viața în detrimentul scrisului, pentru a se putea într-o zi să scrii și să trăiești. Trecerea tuturor, și a mea de asemenea, prin afazie? Dar nu cumva chiar din această stare ies atunci când scriu paginile acestea? «Doliul scriiturii» în vederea doliului memoriei? Căci nu suntem puternici. Trebuie să ne înclinăm mai mult sau mai puțin, înainte de a înfrunta furtuna.”

„Meditaţia mea se înrudeşte cu cea a gânditorilor finitudinii. Totuşi, contrar aparenţelor, finitudinea este o idee abstractă. Ideea că va trebui să mor într o zi, neştiind nici când, nici cum, trans¬mite o certitudine (mors certa, hora incerta) prea şovăielnică pentru a nu provoca dorinţa – de ceea ce voi numi mai departe (făcând distincţia între cei doi termeni): dorinţa de a fi, efortul de a exista. Știu tot ce s a spus şi s a scris despre angoasa de a nu mai fi într o bună zi. Dar, dacă drumul finitudinii acceptate trebuie reluat, o voi face doar după ce voi fi dus lupta cu imaginarul morţii despre care nu am expus încă decât o figură, şi anume anticiparea inte¬riorizată a mortului de mâine ce voi fi pentru cei care îmi vor supravieţui, pentru cei apropiaţi care îmi vor supravieţui.”

„Poate doar în faţa morţii religiosul egalează Esenţialul, iar bariera dintre religii, chiar şi dintre non religii (mă gândesc bineînţeles la budism), este depăşită. Iar asta pentru că a muri este transcultural, este trans confesional, trans religios în acest sens: şi aceasta în măsura în care Esenţialul transpersează grila de lectură a «limbilor» de lec¬tură. E poate singura situaţie în care se poate vorbi de experienţă religioasă. De altfel, nu am încredere în imediat, în fuzional, în intuitiv, în mistic. Cu o excepţie, şi anume în harul unui anume fel de a muri.”