Viziunea educativă a lui Edith Stein: abordarea unui gest antropologic total
Asemeni chintesenței, această lucrare este rodul unei prelungi frecventări a operei lui Edith Stein, a unei urmăriri atente a itinerariului său filosofic şi spiritual, a teoriei sale antropologice în raportul ei cu educaţia.
În gândirea acestui autor, problema educaţiei ocupă un loc central, cu toate că nu este elaborată într-o formă sistematică. Într-adevăr, considerațiile legate de această tematică se găsesc răspândite în toată opera sa, de unde și legitimitatea deplină a unui proiect de reconstituire a arhitecturii sale de ansamblu.
Pentru Edith Stein, educaţia este o „artă de a-și modela propria viață”, un gest activ, o veritabilă creaţie. Din această perspectivă, suntem invitaţi să urmăm pas cu pas aplicarea efectivă a gestului educativ, tot așa cum urmărim o linie melodică.
În ce constă însă experienţa profundă pe care o avem atunci când ascultăm o melodie? „O melodie nu este pentru noi o simplă succesiune de sunete pe care le percepem prin intermediul auzului. În această melodie, auzim cântând chiar sufletul uman.” Cu alte cuvinte, articulaţiile care construiesc din interior o melodie sunt tot atâtea puncte de sprijin care permit degajarea mișcării sale vivace, fără să-i blocheze avântul. În acelaşi fel, pornind de la dimensiunile esenţiale ale fiinţei umane, Edith Stein consideră mişcarea melodică inerentă gestului educativ ca pe o manifestare a „notei pure dată de fiecare creatură.
Asemeni chintesenței, această lucrare este rodul unei prelungi frecventări a operei lui Edith Stein, a unei urmăriri atente a itinerariului său filosofic şi spiritual, a teoriei sale antropologice în raportul ei cu educaţia.
În gândirea acestui autor, problema educaţiei ocupă un loc central, cu toate că nu este elaborată într-o formă sistematică. Într-adevăr, considerațiile legate de această tematică se găsesc răspândite în toată opera sa, de unde și legitimitatea deplină a unui proiect de reconstituire a arhitecturii sale de ansamblu.
Pentru Edith Stein, educaţia este o „artă de a-și modela propria viață”, un gest activ, o veritabilă creaţie. Din această perspectivă, suntem invitaţi să urmăm pas cu pas aplicarea efectivă a gestului educativ, tot așa cum urmărim o linie melodică.
În ce constă însă experienţa profundă pe care o avem atunci când ascultăm o melodie? „O melodie nu este pentru noi o simplă succesiune de sunete pe care le percepem prin intermediul auzului. În această melodie, auzim cântând chiar sufletul uman.” Cu alte cuvinte, articulaţiile care construiesc din interior o melodie sunt tot atâtea puncte de sprijin care permit degajarea mișcării sale vivace, fără să-i blocheze avântul. În acelaşi fel, pornind de la dimensiunile esenţiale ale fiinţei umane, Edith Stein consideră mişcarea melodică inerentă gestului educativ ca pe o manifestare a „notei pure dată de fiecare creatură.
Prezentând aceste pagini într-un moment în care interesul pentru gândirea lui Edith Stein recâştigă teren, iar studiile care îi sunt consacrate cunosc un dinamism cu adevărat creator, sperăm să încurajăm cercetarea în special în domeniul gândirii sale educative, dând „un impuls într-o direcţie ce trebuie să fie urmată, şi (încrezători) că alţii vor face mai bine în continuare”.
Fișa tehnică
- Traducător
- Paul Marinescu
- An apariție
- 2016
- Ediție
- I
- ISBN
- 978-606-8401-70-6
- Format
- 14,5 CM x 20,5 CM
- Număr pagini
- 160
- Tip copertă
- Broșată
„Edith Stein se oprește cu precădere asupra a trei instanţe formatoare, „şi anume două comunităţi ce ţin de ordinea naturală, familia şi Statul, iar în calitate de comunitate ce ţine de ordinea supranaturală, Biserica.
Chiar dacă familia este prima comunitate formatoare în care apare copilul, ei nu-i poate totuși reveni totalitatea misiunii educative, pentru că nu dispune de toate mijloacele naturale pentru a cultiva talentul copiilor, și nici, a fortiori, de mijloacele supranaturale pentru a atinge scopul etern. În lumina acestei duble îngrădiri, autorul nostru situează familia în dependență față de Statul de care aparține, şi apoi în relaţia sa cu Biserica.”
„Caracterul desemnează mai întâi unitatea proprietăţilor individuale ale fiecărei persoane. Să precizăm în această privinţă că „proprietăţile individuale” sau „proprietăţile personale” ale caracterului – cum ar fi „bunătatea, abnegaţia”3 – nu trebuie confundate cu „proprietăţile permanente”4 ale sufletului. „Proprietăţile permanente ale sufletului care se manifestă la nivelul trăirilor” corespund unor facultăţi constitutive. De exemplu, „memoria, care este prezentă în amintirile noastre, [...] sensibilitatea care se manifestă în sentimentele noastre.” Această diferenţă nu trebuie însă să ne inducă în eroare: proprietăţile personale ale caracterului şi proprietăţile sufletului se găsesc în relație, în măsura în care intelectul, voinţa şi chiar sensibilitatea intervin cu adevărat în formarea caracterului. Astfel, un intelect corect format contribuie la o justă apreciere a valorilor, ceea ce poate influenţa favorabil dispoziţiile subiectului, provocându-l să adopte o atitudine practică corespunzătoare. Sau tot așa, o voinţă bine călită poate corecta proastele obiceiuri sau tendinţele negative și poate forma habitusurile potrivnice. De asemenea, o sensibilitate purificată ne îngăduie să valorificăm cât mai bine dispoziţiile estetice.”