Mică metodă de liră pentru începători

„Cu mici excepții, poezia actuală s-a eliberat de toate servituțile codurilor prozodice clasice. Cucerirea acestei libertăți nu este, de altminteri, un fenomen recent. Versul liber, descătușat din obezile metricii tradiționale, se practică la noi de mai bine de un veac. Stă mărturie cartea de referință a lui Vladimir Streinu, care îi analizează originile și evoluția până către a doua jumătate a secolului trecut.

Desigur, dispariția unui lucru nu justifică renunțarea la efortul de a-i înțelege natura și rațiunea de a fi. Dacă paleontologii studiază alcătuirea unor organisme care aupierit în urmă cu zeci de milioane de ani, nu o fac în speranța de a repopula oceanele cu trilobiți sau pământul cu dinozauri, după cum nici arheologii care cercetează culture le primitive nu militează pentru revenirea societății actuale la modul de viață al omului cavernelor.”

Mihai Dinu

22,00 RON

cu TVA

Cantitate

Stoc epuizat

Mihai Dinu

Autor Mihai Dinu

Referință: MD-MII-A01

Fișa tehnică

Traducător: Ligia Soare
An apariție: 2014
Ediție: I
ISBN: 978-606-8401-43-0
Format: 13,0 CM x 20,0 CM
Număr pagini: 179
Tip copertă: Broșată

Autorul rândurilor de față a dedicat metricii un număr de ani din viață, concretizați în două monografii și o cantitate apreciabilă de studii și articole. Încă adolescent, îl surprinsese deja indiferența criticii de poezie față de aspectele formale ale versificației. Ce contrast izbitor între preocuparea de o viață a lui Eminescu pentru metru, ritm și rimă și lipsa de interes a majorității eminescologilor față de experimentele atât de îndrăznețe din acest domeniu în care s-a angajat poetul! Faptul că și-a construit un dicționar propriu de rime, pentru a nu lăsa alegerea acestor elemente „fără semnificație” la voia inspirației sale de moment este, cel mult, amintit în treacăt, ca o simplă curiozitate, fără ca exegetul să considere necesară sau utilă analiza discursului poetic eminescian și prin raportare la conținutul acestui instrument lexicografic unic (în ambele sensuri ale cuvântului). Cum se face oare că ceea ce era important în ochii poetului nu pare a fi important și pentru comentatorii săi?

„Eminescu pare a fi fost cel dintâi poet român care, după o primă perioadă de supunere la canon, a intuit existenţa unei oferte mai bogate de rime feminine şi a ignorat regula împământenită (pe care poeziile sale din perioada 1866-1870 arată că o cunoştea prea bine), manifestând o anumită preferinţă pentru clauzulele paroxitone. Astfel, bunăoară, dintre cele 131 de rime ale Scrisorii III, 80 sunt feminine şi doar 51 masculine. De asemenea, tipul de sonet pe care l-a practicat şi impus Eminescu în poezia românească recurge numai la rime feminine, deşi, ritmul fiind iambic, această opţiune antrenează necesitatea ca versurile să fie metriceşte incomplete (catalectice, având ultimul picior înjumătăţit).”

„Mobilitatea accentului românesc are repercusiuni favorabile și asupra organizării ritmice a versului. În limbile în care accentul este amplasat sistematic pe prima silabă a cuvintelor, precum maghiara, ceha, finlandeza etc., atât cadențele suitoare de tipul iambului sau anapestului, cât și cele suitor-coborâtoare ca amfibrahul și diferitele variante de peoni sunt, din principiu, excluse. Se limitează astfel drastic spectrul de realizări ritmice posibile, la fel cum în cazurile menționate în alineatul precedent se limita sfera opțiunilor rimice. În schimb, versificația românească se află şi din acest punct de vedere într-o poziție privilegiată. Poeții noștri au libertatea de a opta între nu mai puțin de nouă ritmuri diferite: trohaic, iambic, dactilic, amfibrahic, anapestic și patru variante de ritm peonic.”