Scrieri 2

Această carte este o invitație la lectură lentă. Dacă cele două volume care o compun au ceva bun în ele, cititorul va afla printr-o parcurgere lentă. Sunt volume de proză îngemănate cu poezia și le-aș putea considera poezie, fără ca ele să fie poeme în proză. Grija excesivă pentru frumusețea și limpezimea limbii te duce vrând, nevrând la poezie, la valorile interne de armonie ale frazei. Ele reprezintă, desigur, și o formă de cunoaștere, dar nu acea cunoaștere prin comunicarea cantitativă a sumei de fapte, ci o parcurgere înceată și pătrunzătoare a fiecărui cuvânt și a asocierii fiecărui cuvânt cu celălalt. Această cunoaștere nu se exprimă prin narațiune, ci prin metaforă – fie ea cognitivă sau plastică – și prin simbol.

Prozele toate ilustrează genul scurt fără a fi schițe, căci schițele sunt epice, spun o mică poveste. Ceea ce va mai găsi cititorul în volum este o serie de portrete, dar nu în sensul zugrăvirii unor oameni pe care i-am cunoscut sau admirat, ci un portret lăuntric, în care există o sufuziune a operei în om și a omului în operă. Nu va găsi un curriculum vitae al scriitorilor în ambianța cărora am crescut și respirat, ci un fel de a-i vedea interpretat și cântat, spunând permanent adevărul. Sunt așadar niște portrete sufletești. O proză pe care am gândit-o ca fiind artistică, dar care are la baza ei interdisciplinaritatea pe care o reprezint, fiind medic, traducător, istoriograf.

Un cititor avizat și rapid consumator de cărți vă căuta o structură în proza mea, or o structură perceptibilă rapid este o structură rigidă, iar asta nu va găsi. Structura, construcția unei pagini ieșite de sub mâna mea este elastică.

S-ar crede că cel care-și pune emblema Amar de vreme pe o carte ar fi un paseist, că ar trăi numai în trecut. Nimic mai incorect. Nu poate trăi viu prezentul decât cel care se bizuie pe trecut și poate compara prezentul cu ceea ce a fost.     

„Viaţa medicului scriitor e o viaţă grea. O viaţă împărţită, o viaţă ruptă în două fără însă a realiza două vieţi, ceea ce ar însemna totuşi o linişte oarecare şi chiar două bucurii trăite în paralel. Pentru cel ce-şi aude vocaţia şi i se prosternează – ruptă exact în două! Exactitatea acestei ruperi la jumătate e necesară şi fatidică iar pervertirea ei catastrofală, întrucât livrează artistul-medic acelui abis de vată care e diletantismul în ultima lui accepţie semantică. Medicul scriitor traversează hăul pe coardă, izbânda atârnând de perfecta răsplătire, egală în picograme, a părţii drepte şi a părţii stângi, unde atât povara cât şi echidistribuirea ei sunt imperioase. O scovergă, oricât de uşoară şi agilă, se prăbuşeşte în abis prin lipsa de pondere, ca toamna o frunză oarecare ce nu realizează nici măcar un eveniment fizic prin cădere.”

„Prin natura ei, bucuria se cere împărtăşită. Chiar când e vorba de trăirile cele mai personale, zăvorate în scoica intimităţii, cuviinţa îngăduie unele fisuri prin care efervescenţa lăuntrică să iasă afară, echilibrându-se cât de cât cu nebănuirile şi chietudinea ambianţei. Împărtăşirea bucuriilor reaşază dislocările sufleteşti, consolidând urzirea unei păci şi a unei armonii ce aşteaptă în alcătuirile înverşunate ale vieţii. Această cea mai adâncă formă a comunicării recunoaşte sobrietatea distanţei celei mai scurte dintre două puncte şi acea intensitate de susur care să nu dea regretului de a o fi făcut putinţa să se nască. Dificultatea acestei împărtăşiri stă în a nu-i imprima extensia spectacolului care e veselia. Optica morală a lui Cicero accepta bucuria lăuntrică (gaudere decet), în timp ce găsea nepotrivită veselirea în văzul lumii (laetari non decet). Tipărirea îl va scuti pe artistul ce se destăinuie de stabilirea hotarului imperceptibil dintre ce se cade şi ce nu. El nu-i de faţă la citirea paginii scrise, care circulă în absenţa sa, astfel încât n-are cum să roşească. ”

Proza sapiențială a lui C.D. Zeletin

N-aș vrea să repet aici ceea ce cu pătrundere şi sensibilitate notează  interpreți rafinați precum Ștefan Aug. Doinaș, Gheorghe Grigurcu şi Vlad Sorianu, iar cititorul o află şi fără ajutorul meu, nici ceea ce am mai scris în paginile acestei reviste despre personalitatea excepțională a autorului ori despre caracteristicile eseurilor sale, adică despre profunzimea speculației, despre vastitatea culturii care le hrănește, despre vibrația emoțională care le mută pe multe dintre ele de pe tărâmul prozei pe cel al poeziei, despre neînchipuita bogăție şi totodată precizie a limbajului, nici despre ceea ce învăluie toate acestea, adică despre modelul de rânduială umană pe care îl construiește fiecare dintre aceste scurte proze. Şi n-aș vorbi nici despre bucuria de a regăsi multe dintre bucuriile încercate la citirea volumelor sale din trecut, cum ar fi – pentru a le aminti pe cele mai frecvente – universul-așa-cum-trebuie-să-fie al Burdusacilor, Bârladul şi Academia Bârlădeană, reveriile filologice şi filozofice care dezghioacă bogăția de experiența umană şi de trasee semantice condensate într-o figură de stil, într-o expresie ori cuvânt, exercițiile de admirație pentru oamenii frumoși pe care i-a scos în cale viața sau pe care autorul a pornit cu bună știință să-i caute. M-aș referi numai la acele lucruri care mi se par mai evidente aici decât în alte culegeri de eseuri şi la cele care m-au frapat de-abia la această lectură, nu pentru că ele ar lipsi altor scrieri ale sale, ci pentru că, nedevenindu-mi mie încă obișnuință impresia generală pe care tocmai am pomenit-o, nu avusesem ochi pentru ele.

Mai mult decât în alte culegeri, eseurile din volumul în discuţie au unele accente tematice care cred că merită menţionate. Unul priveşte evocările oamenilor de seamă. În volumul de faţă, multe dintre evocări (precum cele dedicate lui Gala Galaction, Victor Eftimiu, Perpessicius, Caraion etc.) nu sunt exerciţii de admiraţie, ci de înţelegere, de pătrundere în unicitatea unei fiinţe, călătorind prin meandrele sufletului şi minţii ei, depistând în pădurea de gesturi, de atitudini, de exprimări, marcajele care indică traseul unui destin şi al unei posibile semnificaţii pentru noi astăzi. Iar dacă observaţia mea nu este greşită şi dacă luăm de bună cronologia volumelor de eseuri, deci şi a evocărilor de care spun, ar însemna că specia evocării parcurge la C. D. Zeletin un drum ascendent: dinspre oameni a căror frumuseţe stă în complexitatea lor şi în dificultatea de a-i cuprinde, ca în acest volum, spre oamenii frumoşi pur şi simplu, frumoşi prin deplinătatea lor umană şi prin lumina morală pe care o degajă.

Un alt lucru observat care mi-a dat de gândit: precizia plasării în timp şi spaţiu a oricărei întâmplări. Orice fapt, orice întâlnire la C. D. Zeletin are loc într-un moment precis şi la o adresă de-a dreptul poştală. Lucrul m-a uimit pentru că mi-a adus brusc aminte de Dante: la Dante nimic nu se întâmplă la întâmplare, ci se întâmplă unde şi când trebuie să se întâmple; şi, desigur, nu voi explica aici motivele marelui florentin. Ceea ce m-a frapat însă cu adevărat în această precizie a fost faptul că, la fel ca la Dante, ea este o opţiune profundă şi declarată. Iat-o: „Pentru a fi ceea ce suntem, se cuvine ca, în orice moment al vieţii noastre, lucrurile care ne înconjoară să fie şi ele anumite, nu întâmplătoare“ („Habent sua fata libelli“). 

Universul care mi se dezvăluia nu era numai prieten şi cu noimă, ci şi necesar: universul elecţiunii lui. Iar pentru a încheia, aş numi această elecţiune folosindu-mă chiar de cuvintele sale, pe care el le scrie, fireşte, despre un alt om admirabil: „Şi am avut revelaţia uşurinţei lui de a trece din jarul mizeriilor cotidiene în registrul vieţii lăuntrice şi a tăriei morale de a se menţine în spaţiul ei pur, şi-n nimic altceva“.

Smaranda Bratu Elian 

Viața medicală, nr. 20 (1218), mai 2013