Preț redus

Mistificţiuni: falsuri, farse, apocrife, pastișe, parodii, pseudonime şi alte mistificaţii în literatură

Există în toate culturile o zonă de umbră, puţin cunoscută marelui public şi chiar specialiştilor, în care se plasează o categorie de documente, de scrieri greu de definit: pentru unii, cheie secretă a unor episoade oculte, încă neelucidate; pentru alţii, un fel de rebut al istoriei, texte care nu sunt ceea ce par sau au vrut să pară. La prima vedere, ele sunt doar compuneri apocrife, falsuri, „mistificări“. Ar fi deci texte cărora cititorul nu le poate acorda nicio încredere pentru că fie nu au fost scrise de persoana căreia i se atribuie, fie nu-i aparţin epocii de la care se reclamă, fie conţin un alt element care alterează şi astfel anulează statutul invocat de regulă în titlu sau pe ceea ce se numeşte „foaia de titlu“ a operei, tipărite sau manuscrise, sau caracterul său legal, dacă este vorba de un document oarecare.

Mircea Anghelescu

13,50 RON 27,00 RON -50%

cu TVA

Cantitate

Stoc epuizat

Mircea Anghelescu

Autor Mircea Anghelescu

Referință: MA-MIL-A01

Fișa tehnică

An apariție: 2016
Ediție: I
ISBN: 978-606-8401-73-7
Format: 14,5 CM x 20,5 CM
Număr pagini: 304
Tip copertă: Broșată

Cartea de faţă îşi propune să prezinte câteva dintre cazurile cele mai interesante de „mistificări“: unele, cunoscute, cărora le adaugă informaţii noi şi le schiţează interpretări mai mult sau mai puţin personale, altele, practic necunoscute marelui public. Câteva texte – printre care aşa-numita „cronică a lui Huru“, apărută la mijlocul secolului al XIX-lea – implică nu doar o discuţie literară, ci şi una oarecum specializată de ordin istoric şi filologic. Marele ei interes constă însă în aceea că oferă o foarte elocventă imagine a felului în care oamenii care au construit România modernă, care au făcut revoluţia de la 1848 şi Unirea Principatelor în 1859 îşi închipuiau trecutul nostru îndepărtat, epoca în care au luat fiinţă principatele româneşti, şi apoi felul în care scriitorii – şi implicit cititorii lor – au transpus aceste idei în „tablouri“ şi chiar în nuclee narative, în „mituri fondatoare.“

Mircea Anghelescu

„Operele de succes nu sunt doar imitate, ci și parodiate căci succesul se epuizează repede și atunci tema privilegiată devine subiect de deriziune, de parodie. Cele mai elocvente exemple le oferă textele romantice în toate literaturile lumii întrucât, căutând și exploatând noul (în peisaje, în îmbrăcăminte, atitudini, preocupări, idei ș.a.)până la exces, el ajunge la ridicol: profilul îndrăgostitului din Buchetiera de la Florența a lui Alecsandri devine curând cel al lui Mitică Râmătorian din Slujnicarii lui Filimon, cu manta de carbonaro și galoși de gumelastic în picioare.. ”

„Cunoscut în forme diverse în literatura istorică cehă, rusă, germană şi în multe altele, acest tip de documente este poate cel mai bine ilustrat de un fals produs la sfârşitul secolul al XVIII-lea în Sicilia, unde condiţiile speciale au creat posibilitatea de a imagina, realiza şi utiliza un text destinat să certifice o stare de lucruri în istoria mai îndepărtată a insulei şi, ca urmare, să genereze consecinţe de drept în sistemul proprietăţilor de pământ – subiect important în acel moment, care polariza interesul grupurilor politice deja formate şi genera conflicte politice sângeroase.”

„Falsificarea documentelor istorice, practicată încă din Antichitate în toate domeniile care implicau utilizarea unor mărturii scrise, este cunoscută de multă vreme şi de paleografia românească. Cel mai vechi document dovedit ca fals pare să fie cel datat 25 ianuarie 1472, când domnului în scaun – nu altul decât Ştefan cel Mare – i se prezintă pentru autentificare un document pe care acesta îl respinge deoarece mărturiile pe care se întemeia „erau false şi le-am stricat“, cum spune actul domnesc.”

în Convorbiri literare, 11, 2013

Nu am scris cred niciodată (deşi l-am citat cu respect) despre Mircea Anghelescu, figura de vîrf a istoriei literare române din ultimele decenii (şi el de la liceul bucureştean Titu Maiorescu... ca şi modest-subsemnatul). Desţelenirea începuturilor literaturii române moderne îi datorează enorm. Redescoperirea lui Ralet a îmbogăţit considerabil harta cunoaşterii romantismului timpuriu în Principate. Acum apare cu cărţi mai „inedite”, cu subiecte mai puţin aşteptate, dar excelent scrise şi cercetate. Aşa a fost acum cîţiva ani adorabilul Mistificţiuni. Falsuri, farse, apocrife, pastişe, pseudonime [….] în literatură... Mircea Anghelescu este incontestabil unul din cei mai substanţiali istorici literari contemporani.

Virgil Nemoianu

în Dilema veche, nr. 668, 8-16 decembrie 2016

Între specialiști, Mircea Anghelescu e bine cunoscut și respectat. În ce mă privește, îl știu – fără să fiu specialist – de-o viață. Cred însă că face parte dintre puținii savanți autohtoni care n-au notorietatea pe care o merită. Prețuirea mea pentru știința lui de carte, pentru răbdarea lui analitică, pentru amploarea și temeinicia șantierului lui de cercetare e mereu confirmată de cărțile sale, insuficient aduse la rampă de echipa de zgomote care dă tonul în publicistica românească.

De curînd a apărut, la editura Spandugino, o nouă ediție a lucrării Mistificțiuni. Falsuri, farse, apocrife, pastișe, parodii, pseudonime și alte mistificații în literatură (ediţia I, 2008). Ca de obicei, e vorba de un studiu erudit, dedicat însă unei teme de natură să pasioneze și să amuze în mai mare măsură decît studiile curente de istoriografie și filologie aplicată. Erudiția construiește, cu alte cuvinte, o scenografie, în care e loc din plin pentru surpriză, detectivistică, umor și piruetă ludică. În alte țări europene, problematica mistificărilor livrate de spectacolul cultural al literaturii constituie, de multă vreme, o preocupare abundent ilustrată. La noi, Mircea Anghelescu face operă de pionier. Și o face cu precizie, cu provocatoare deschideri de perspectivă și, adesea, cu un seducător umor.

Cititorul va descoperi subtile continuități între mistificare și literatura propriu-zisă, de vreme ce orice ficțiune e, în definitiv, un „artefact“, un „fals“, o manipulare a realului cu instrumentele imaginației. Mistificarea „originară“ pe care orice act creator o presupune e, totuși, distinctă de mistificările „vinovate“, care se dau drept altceva decît sînt, fie că e vorba de joc frivol, de fraudă, de camuflaj identitar, de „secretizare“ strategică sau de pastișă. Mistificatorul nu e, neapărat, un artizan de mîna a doua. E nevoie de o anumită calificare pentru a „imita“ stilul altui autor, al altei epoci, al altei „originalități“. (Să ne amintim de concursul organizat cîndva pentru a identifica pe cel mai bun imitator al lui Charlie Chaplin, cu rezultatul, aiuritor, că Chaplin însuși, participînd la concurs, a ieșit pe locul al treisprezecelea…) Față de alte lucrări pe aceeași temă, cartea lui Mircea Anghelescu trece dincolo de „birocrația“ istorică și filologică, concentrată, de regulă, asupra „dovezilor materiale“. Se încearcă o tatonare a „spațiului psihologic al falsului ca ficțiune“ și o aproximare a motivațiilor sale. (p. 16) Fiecare capitol reia episoade oarecum cunoscute ale „genului“ (Caragiale vs Caion, farsele lui Hasdeu împotriva Convorbirilor Literare, misterul cîtorva pseudonime, punerea în scenă a manuscrisului pierdut și regăsit), dar și informații puțin, vag sau deloc prezente în memoria cititorului, fie el și cultivat. Chiar și datele semnalate, îndeobște, de compendiile istorice capătă accente și semnificații noi. Cine e autorul adevărat al Cîntării României? Este jurnalul de călătorie al lui Dinicu Golescu jurnal autentic sau o însăilare post-factum? Cine a fost Adrian Corbul, care, în Franța, semnează Adrien Le Corbeau și e premiat de Academia Franceză?

Nu ne propunem să facem un inventar complet al subiectelor abordate de cartea lui Mircea Anghelescu (de la „Testamentul lui Ștefan cel Mare“ la „paraliteratură“, de la exercițiul parodic – al Țiganiadei, de pildă – la valorificarea sexualității în literatura modernă, de la falsul unor documente „istorice“ la „hipertexte“). Destul să spunem că lectura e palpitantă, fermecătoare și îmbogățitoare. (Patetic „actuală“ dezbaterea în jurul „plagiatului“ lui Caragiale „demascat“ de bezmeticul Caion. Ca și azi, opinia comună, dar și cea de specialitate, balansează între frustrare furioasă, mimare șmecheră a „obiectivității“, prudență „echidistantă“ și speculație interesată.) Recomand cald și intens această excelentă carte.

Înainte de a încheia această frugală semnalare, nu pot evita să spun un cuvînt despre editura Spandugino. Înființată cu aproape zece ani în urmă, această editură este, cred, singura din România care funcționează într-o admirabilă – și totală – gratuitate. Discretă, dar eficientă, fără eforturi „abile“ de PR, ea exprimă, pur și simplu, gustul și „programul interior“ al unui editor generos și informat: Lavinia Spandonide Huidan. Lista autorilor care au beneficiat și beneficiază de ospitalitatea editurii e lungă. Printre ei, mulți români, insuficient frecventați de alte edituri: Mihail Manoilescu, Sanda Golopenția, Sergiu Celibidache, Virgil Nemoianu, C.D. Zeletin, Solomon Marcus, Mihai Nadin, Mihai Zamfir, Mihai Dinu ș.a. Spandugino merită din plin felicitările noastre și solidaritatea „consumatorilor“ de carte din întreaga țară.

P.S. Apropo de haz, nu mă pot abține să reiau un citat din Victor Eftimiu, extras din cartea lui Mircea Anghelescu. Dl Anghelescu e foarte sever – cu bune argumente – cu Victor Eftimiu. Dar pasajul dintr-un roman despre Rasputin al scriitorului mi s-a părut memorabil: „Uzinele săreau în aer cu grația unei balerine de la Opera Imperială“. Aferim!