Mărturia unei vieți – memorii

Însemnările de faţă îşi află originea în dorinţa de a da măr¬turie despre tot ce am cunoscut, simţit şi trăit în aproape 70 de ani de viaţă. Îmi amintesc de cuvintele lui Pindar, care spu¬nea că „faptele neridicate în cuvânt se cufundă în uitare”, pre¬cum şi de afirmaţia poetului spaniol Félix Grande5, după care uitarea este o înfrângere. De aceea socotesc drept o datorie să fixez prin scris experienţa mea de viaţă, stăruind asupra faptu¬lui că dincolo de diferitele împrejurări întrezăresc mereu mâna lui Dumnezeu, Care m a ocrotit şi călăuzit.

Intervine însă aici teama de a nu găsi cuvintele adecvate pentru a exprima o experienţă cu multiple faţete. Există o discre¬panţă între memorie şi cuvânt, ultimul neputând fi întotdeauna la înălţimea celei dintâi, deoarece sfera sa de cuprindere este mai limitată decât aceea a vieţii noastre interioare. E o insuficienţă pe care au resimţit o majoritatea celor dedaţi scrisului, fără însă ca această constatare să i fi condus la renunţarea de a scrie.

„În toamna lui 1929 ne‑am mutat din Parcul Filipescu într‑o altă locuinţă din strada numită pe atunci Mussolini, în prezent strada Iorga. Părinţii mei au închiriat casa de la Alexandru Nasta, cu ai cărui copii aveam să ne împrietenim. Casa respectivă se afla mult retrasă de la stradă, pe terenul din faţa ei mai găsindu‑se o căsuţă mai mică, tot proprietatea familiei Nasta. După un an însă părinţii mei au cumpărat întreg complexul, adăugând la imobilul din fund încă două camere, atât la parter, cât şi la etaj, astfel încât întreaga clădire se prezenta sub forma unei întinse faţade, care închidea orizontul, laturile casei neputând fi văzute din faţă. Căsuţa parter a fost demolată, iar pe tot terenul de la casă şi până în stradă s‑a amenajat o grădină superbă. La parter casa avea o mare terasă, continuată în grădină cu o pergolă lungă, îmbrăcată în Polygonum. O alee străjuită de plopi se întindea de la uşa de intrare şi până la stradă – alee pe care am învăţat să merg pe bicicletă –, iar în restul grădinii se aflau nenumărate straturi de flori, care se schimbau după anotimp. În sfârşit, tot în grădină se afla un mic bazin, căptuşit cu plăci de faianţă albastră şi cu apa mereu reîmprospătată. Toată această refacere a casei a fost opera arhitectului Alexandru Iliescu, cunoscut sub numele de Nicu Iliescu, artist cu gust, care în ciuda talentului său nu a făcut cariera pe care ar fi meritat‑o.”

„A patra zi de Paşti a avut loc un eveniment de importanţă mondială: capitularea Germaniei şi deci sfârşitul războiului. Omenirea a respirat uşurată după şase ani de măcel, dar, din păcate, multe popoare trăiau atunci tragedia cotropirii de către trupele sovietice. Chiar şi acelea care fuseseră cu adevărat eliberate de sub ocupaţia germană mai sufereau încă de urmările cumplitului război.

Părinţii aveau la spital un mic aparat de radio şi de la acesta au aflat vestea cea mare şi au auzit reacţiile din presa mondială faţă de încheierea conflagraţiei. Personal, trebuie să mărturisesc că nu am resimţit o bucurie deosebită. Eram încă prea stresaţi şi prea stăpâniţi de teamă pentru a întâmpina cu entuziasm sfârşitul războiului.”

România literară

Editată cu profesionalism de fiul ei, lingvistul şi cercetătorul interdisciplinar Mihai Dinu, Mărturia unei vieţi readuce în atenţie figuri şi momente-cheie ale istoriei contemporane şi adresează o întrebare gravă cu privire la memoria noastră culturală şi chiar la prejudecăţile literare. 

Prima fiind însăşi prejudecata inexistenţei literaturii de sertar: dacă, într-adevăr, literatura de ficţiune nu a oferit, după 1989, titluri semnificative nepublicate înainte, cea memorialistică a scos la iveală, dimpotrivă, un întreg tezaur care n-ar fi putut vedea nicicum lumina tiparului în timpul regimului comunist. De la Ion Ioanid la N. Steinhardt, de la Ion D. Sîrbu la Oana Orlea şi de la Petre Pandrea la Alice Voinescu, o întreagă cultură română subterană – care a existat, neinstituţional şi fără putinţa de a se manifesta public, şi între 1948- 1989 – a ieşit la suprafaţă şi a ocupat prim-planul dezbaterii critice, de cel puţin 20 de ani încoace. Astfel, am realizat că, decenii bune, am fost contemporani cu oameni de vârf, pe care o oficialitate culturală obtuză i-a condamnat la o existenţă în catacombe sau, în cel mai fericit caz, în cercuri restrânse de specialişti.

Este cazul Nataliei Manoilescu- Dinu şi, de fapt, al întregii ei familii. Căci dacă memorialista a putut, totuşi, să publice câteva studii teologice în revistele Bisericii, opera ştiinţifică a tatălui ei, Mihail Manoilescu (unul dintre cei mai importanţi economişti români, mort în închisoarea Sighet), a fost complet interzisă până 1986. De-abia la 36 de ani după moarte i-a fost reeditat, cu un titlu adaptat comandamentelor naţionalismului ceauşist, studiul fundamental Teoria protecţionismului şi a schimbului internaţional. Soţul, Valeriu Dinu, va fi şi el exclus de la catedră şi marginalizat. Copiii lor vor suporta întreaga povară a numelui: fiica, Anca, soţia istoricului Dinu Giurescu, va lua împreună cu aceasta calea exilului, în timp ce Mihai, respins la admitere la Filologie, va fi obligat să lucreze mai bine de două decenii ca inginer (în ciuda unor studii ulterioare de Filologie şi a unui strălucit doctorat în Matematică), de-abia după 1989 putând să-şi urmeze vocaţia academică.

Răzvan Voncu – România literară, nr 22/2014 

- „Cultura”, anul IX, nr. 21 (472), 19 iunie 2014, p. 29