SCRIERI 1— Exerciții de lectură & Eros și utopie & Critica de atelier
Explorând multiplele fațete care circumscriu relația dintre critică și literatură, Marian Papahagi ne propune o perspectivă analitică integratoare, de o remarcabilă claritate conceptuală. În studiile și eseurile reunite în volumul de față, critica literară devine o construcție riguroasă, o instanță intermediară între operă și cititor, o călăuză pe căile mirabile ale creației, dar și o experiență de cunoaștere.
Explorând multiplele fațete care circumscriu relația dintre critică și literatură, Marian Papahagi ne propune o perspectivă analitică integratoare, de o remarcabilă claritate conceptuală. În studiile și eseurile reunite în volumul de față, critica literară devine o construcție riguroasă, o instanță intermediară între operă și cititor, o călăuză pe căile mirabile ale creației, dar și o experiență de cunoaștere. Reflecțiile cu substrat metodologic, care contextualizează armonioasa geometrie a spiritului critic, își găsesc un subtil corolar în remarcabilele analize și micromonografii ce investighează, adesea cu mijloacele stilisticii ori ale pragmaticii lingvistice, un întreg orizont discursiv, căutând, în sens barbian, Ideea unificatoare. De la scriitorii români reprezentativi pentru diferitele perioade și curente artistice și până la marii autori aparținând altor literaturi romanice, pe deplin familiare însă criticului și teoreticianului Marian Papahagi, ni se revelează o adevărată sinteză culturală, dar și o inedită fenomenologie a actului rescrierii literare.
Fișa tehnică
- An apariție
- 2024
- ISBN
- 978-630-6543-54-0
- ISBN Vol. I
- 978-630-6543-55-7
- Format
- 105 x 170 mm
- Număr pagini
- 1008
- Tip copertă
- Cartonată
- Cuvânt-înainte (Exerciții de lectură)
- Mircea Martin
- Postfață (Eros și utopie)
- Ion Pop
„Felul ascultării este metoda critică; dar ascultarea în sine este oricum aceeaşi şi în acelaşi timp mereu alta, substratul său nu poate înceta de a fi senzorial şi emoțional, deci personal. Încurajat, poate, de încrederea pe care o are în bunul său simţ, criticul intimidat de mai înainte va face totuşi cu mai multă hotărâre paşii necesari spre operă: pe acest drum al Damascului, i s-ar putea întâmpla să aibă chiar revelaţia mult aşteptată a metodei infailibile. Oricum, libertatea de înţelegere este primul şi cel mai preţios bagaj al său. Chiar dacă la marginea drumului, arătându-l disprețuitor cu degetul, stă poate fanaticul ultimei mode critice, el trebuie să ştie să-și păstreze şansa inconsecvenţei.”
(Eros și utopie)
„Două sunt iluziile extreme pe care le poate nutri un critic literar în raport cu o operă: conform celei dintâi, totul este în text; în această perspectivă, misiunea sa este oarecum asemănătoare cu cea a unui arheolog: el înţelege textul ca pe o enigmă care poate fi descifrată şi va tinde spre o decodificare menită să-i reveleze un sens (sau un ansamblu de sensuri). Cea de-a doua presupune o ecuaţie inversă, conform căreia totul este în noi; sensul devine, în această situaţie, un fenomen de relaţie, dotat cu o anume transcendență; el nu va exista decât în intervalul creat de raportarea unui cititor, a unui critic ipotetic la textul însuşi: înțelegerea se fondează în plan ontologic.”
(Critica de atelier)
„Critica este deci, neîndoios, o «specie» aparte. Dificultatea constă însă în a stabili care este genul său proxim. Ea și-a format o lume ce-i aparţine, cu miturile şi eroii ei: în acest vast domeniu, poate să-și propună chiar să nu urmărească altceva decât plăcerea pe care o dă cititul – este o libertate pe care și-o ia în deplină cunoştinţă de cauză, un lux pe care și-l poate permite. Căci poate aspiraţia ei ultimă nu este totuşi aceea de a emula în vreun fel condiţia literaturii, a poeziei, ci de a face ca aceasta din urmă să ajungă să aspire la propria sa condiţie.”
„Dacă e acceptabilă în principiu descrierea unei estetici sau poetici a tainei la Mateiu Caragiale, ea trebuie să vizeze, în ultimă instanţă, un fapt de limbaj. Senzaţia insolitului sau chiar a obscurităţii, înregistrată la lectură, este justificată: descriind ceea ce i se pare a fi o elită, scriitorul recurge prin îndelungă deliberare la un limbaj care să-i fie pe potrivă; într-un anume sens, limbajul se maschează, se deghizează şi se propune astfel ca o invenţie. Recursul la o altă limbă decât cea proprie (franceza) în jurnalele de corespondenţă este o altă variantă a aceleiaşi situaţii.”
„Excepţia reprezintă deci, pentru Eugenio Montale, un punct de convergenţă între nivelul estetic (poetic) şi cel gnoseologic. Ea ritmează din interior motive ca evadarea (fuga), exilul, memoria, întoarcerea la origini, vizionarismul (în ordine poetică) sau pe cele ale cunoaşterii şi autocunoaşterii în ordine gnoseologică. La intersecţia acestor niveluri, produsul posibil e miracolul (plasticizat prin viziune, numit ca simplu concept au semnificat prin aluzie): în cea mai fericită dintre ipoteze, prin extremism chiar, evidenţa acestuia poate fi compromisă, poezia devenind atunci circumscriere a vidului sau a absenţei...”