Un decalog sau mai multe?

Această carte, pornită din iniţiativa generoasă a Editurii Spandugino, reuneşte o serie de articole publicate în Dilema veche, în cadrul rubricii „Învăţătura de minte”, scrieri aflate, explicit sau implicit, în siajul gândirii lui Solomon Marcus despre rosturile educaţiei.

Textul cel mai amplu, „Un decalog sau mai multe?”, repune în circulaţie un „proiect” despre care nu am bănuit, la momentul inaugurării, că va ajunge să se dezvolte de-a lungul a treisprezece numere consecutive ale publicaţiei săptămânale. Există o singură explicaţie pentru aceasta: bogăţia de substanţă a punctului de plecare, un text de Solomon Marcus despre ceea ce domnia sa a identificat drept principalele zece nevoi umane pe care educaţia ar trebui să le împlinească. Propunerea lui Solomon Marcus m-a provocat să o „testez” pe trei căi diferite: cea introspectivă, cea a speculaţiei teoretice şi cea a unei ipotetice „cercetări de teren”. Poate, cândva, o astfel de cercetare îşi va pierde caracterul doar ipotetic.

Avem, cred, nevoie de aşa ceva, pentru că, în aprinsele dezbateri despre educaţie ce brăzdează spaţiul public românesc, cu greu se poate atinge o convergenţă de opinii, măcar minimală – alta decât că stăm rău şi că guvernanţii sunt de vină. Pentru că şi eu cred, ca şi Solomon Marcus, că nexul chestiunii nu stă în măsurile administrative care nu se iau sau se iau prost, ci în valorile pe care fiecare dintre noi le asociază actului educaţional – valori pe care le considerăm, inevitabil, definitorii şi pentru modul în care ne-am dori să ne trăim propriile vieţi, sau copiii noştri să şi le trăiască pe ale lor. Aici, cred eu, se deschide marea nebuloasă a societăţii noastre de azi. Aici se deschid marile clivaje ce o fac atât de nesigură şi de tensionată.

Liviu Papadima

„Începem să murim din clipa în care ne naştem. A mai spus-o cineva (sună cioranian), probabil mai mulţi, fără să fie neapărat medici. În cazul unora, viaţa şi moartea par a merge împreună, braţ la braţ. Asta se cheamă, probabil, destin. La alţii, însă, par a merge în direcţii diametral opuse, ajungând să se izbească la un moment dat, într-un punct de deconcertantă coliziune.”

„Cred că putem satisface o atare nevoie „împrospătându-ne“ în permanenţă pe noi înşine, ca profesori. Aici auspiciile nu ne sunt favorabile. Munca didactică e vârâtă sub tăvălugul presiunilor birocratice. La fel şi cea de cercetare, care, în învăţământul superior, e sursa cea mai importantă a revigorării minţilor noastre. Am ajuns să prestăm ore-muncă, între care, previzibil, nu figurează nici răsfoitul unei cărţi sau al unei publicaţii de specialitate, darămite gânditul ca atare. Mai în glumă, mai în serios, am zis că o să mă prezint în fiecare luni cu câte o cerere de ore suplimentare pentru cititul, scrisul sau gânditul din zilele de odihnă. Treacă de la mine orele de la miez de noapte din timpul săptămânii lucrătoare.”

„Una peste alta, ajungem la aceeaşi întristătoare realitate, a unor elevi sau studenţi ce-şi iau conştiincios notiţe după peroraţiile profesorului, dar nu ar cuteza sfidarea de a pune o întrebare. Exerciţiul mirării pare a nu fi într-atât o nevoie înnăscută, aşa cum generos credea Solomon Marcus, cât o deprindere dobândită. Ne învârtim într‑un cerc vicios..”