Alt jurnal indirect

Mihai Zamfir este profesor emerit al Universității din București, specialist în stilistică, istorie literară și literatură comparată și traducător din limba portugheză. A fost discipolul lui Tudor Vianu, în perioada studenției participând la ședințele Cercului  de stilistică, înființat și condus de reputatul profesor. În 1970, își susține teza de doctorat sub coordonarea lui Șerban Cioculescu, iar în 1975, înființează secția de limba și literatura portugheză de la Universitatea din București. Este autorul a numeroase cărți și articole despre proza românească, lirica portugheză, romantism și literatura secolului al XIX‑lea, romanul proustian, bibliografia sa cuprinzând 120 de studii științifice și peste 1800 de articole, publicate în principalele reviste românești și în străinătate. Pe lângă activitatea didactică din țară, a fost profesor invitat la Universitatea din Lisabona și Brasília, dar și ambasador al României în Portugalia și în Brazilia. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România, al PEN-Clubului Portughez și al PEN-Clubului Român.

„Spre deosebire de comentariile cuprinse în primele două volume de Jurnal indirect, articolele de față au fost compuse într-o atmosferă infinit mai destinsă, într-o Românie care pare că a revenit cât de cât la normalitatea civilizată și europeană. Unele dintre însemnări îmbracă, din păcate, haină cernită: ele iau forma rândurilor scrise la despărțirea de figuri culturale majore care ne-au părăsit în ultimii cinci ani. Dar o istorie preponderent culturală, cum este cea pe care o schițez aici României din ultimul

lustru, e datoare să înregistreze și pierderile grele pe care cultura noastră le-a suferit. Totuși, un optimism subteran animă, cred, majoritatea paginilor din volumul Alt jurnal

indirect; e provocat, probabil, de iluzia că țara noastră a intrat definitiv în orbita europeană și că o întoarcere la trecut a devenit imposibilă. Dar mai știi? Capriciile muzei Clio s-au dovedit a fi dintre cele mai paradoxale.”

„Poate exista o viață tăiată în felii, fragmentată, reîncepută de câteva ori, aşa încât nicio parte a ei să nu semene cu celelalte? Unitatea – sau chiar armonia – vieţii umane e legendă sau realitate? În cultura și, mai ales, în literatura noastră nu există multe exemple de renaşteri succesive; autorii de oarecare importanţă s-au definit ei înşişi încă de la prima lor carte. Excepţiile devin cu atât mai memorabile.”

„Liniştea ce a însoţit plecarea lui Michel Tournier are însă o latură pozitivă, am spune încurajatoare: prozatorul reuşise să-şi construiască, discret, în ultimii ani o statuie, instalată deja în peisajul cultural al Franţei. Privite la început ca o curiozitate, un mod ciudat şi desuet de a face literatură, romanele lui s-au impus – încet şi perseverent – drept ceea ce ele sunt cu adevărat, o suită de capodopere. Aşa că sta¬tuia s-a înălţat de la sine, fermă, solidă şi inevitabilă.”

„În urmă cu un an, cu prilejul aniversării rotunde de atunci, mi se părea că profesorul [Solomon] Marcus personifica urca¬rea celor şapte trepte ale înţelepciunii, a celor şapte ceruri ale ştiinţei. Odată cu Marcus, şapte orizonturi au fost de¬păşite şi al optulea nu va mai fi.”

„Concepem de obicei eroismul sub forma faptei spectaculoase, a înfrângerii inamicului în câmp deschis, a coifului cu panaș; infinit mai prezent și mai impresionant s-a dovedit însă, în secolul XX, eroismul care nu și-a strigat numele, modest și aproape anonim. În țara noastră, sub comunism, zeci de mii de oameni au fost obligați să-l practice, chiar dacă amintirea lor s-a șters fără urmă.”