O istorie literară a vinului în România

Cartea de faţă nu este o istorie literară din perspectivă vini‑viticolă. Nici o istorie a vinului din perspectivă literară. Ci, mai degrabă, o deschidere antropologică, o incizie în straturile de contact ale civilizaţiei materiale cu cea spirituală, ale sacrului cu profanul, ale înălţării spirituale cu bolgiile viciului, în viaţa comunităţii noastre de cultură, cel puţin aşa cum o înfăţişează literatura mai veche sau mai nouă. Este o carte despre întâlnirea milenară a omului de pe teritoriul românesc cu unul dintre produsele eminente ale acestui pământ, întâlnire în care literatura are rolul de teren de joc. Nu‑mi propun, de aceea, să alcătuiesc ierarhii literare în funcţie de elementul viticol, căci, după cum se va vedea în cuprinsul cărţii, nu există determinări tipologice (şi cu atât mai puţin valorice) între cele două aspecte.

Mite Kremnitz ne dezvăluie care este vinul preferat al lui Mihai Eminescu, şi anume vinul de Drăgăşani: „La masă se arăta ca un bun cunoscător de vinuri, vorbea cu ochii jumătate închişi despre calitatea unui vin de Drăgăşani, aşa că nu simţeam nimic din melancolia sa; râsese mult şi povestise glume din viaţa ţărănească cu mare poftă”. Biata burgheză confunda însă amintirile copilăriei eminesciene petrecute la ţară, într‑o libertate cvasi-paradisiacă, precum şi plăcerea de mai târziu a poetului de a le povesti, cu „glumele din viaţa ţărănească”.

În interviul pe care i‑l acordă lui Vasile Netea, în 1943, Bacovia este încă şi mai explicit în privinţa relaţiei sale cu vinul. El susţine, nici mai mult, nici mai puţin, că însuşi pseudonimul ales în locul numelui de Vasiliu nu provine de la oraşul natal, Bacău, ci… de la altceva: „Bacovia mai însemnează însă şi altceva. Prescurtând pe Bacchus în Baco, şi adăugându‑i apoi cuvântul latin via – calea, adică, ajungi să vezi că Bacovia înfăţişează pur şi simplu Calea lui Bacchus. Pe calea aceasta am mers eu într‑adevăr de foarte multe ori. De vină e şi regiunea în care m‑am născut, viile de la Bacău având renumele lor.”

Niciun alt prozator nu a reuşit să surprindă mai bine degradarea treptată a civilizaţiei vinului în România, decât a reuşit Ion Băieşu (1933‒1992). Care, după un debut literar neglorios, ca versificator de duzină al realismului socialist, s‑a transformat cu timpul într‑un comediograf al eşecurilor pe plan uman ale regimului comunist, textele sale, aparent naive şi nevinovate, în linia umorului oficial „cu chelneri şi vânzătoare”, alcătuind în realitate o adevărată, necruţătoare, radiografie caracterologică a socialismului.