Cultură și societate

Volumul de faţă (România şi liberalismele ei) are două scopuri. Cel dintâi este acela de a schiţa felul în care un expatriat vede, de la oarecare distanţă, desfăşurările socio-politice din ultimii zece ani în ţara sa natală, în literatură ne-am obişnuit cu ideea că există „lecturi multiple” ale textului. Eu cred că acelaşi lucru e valabil şi la nivelul mai general al culturii şi civilizaţiei. Punctele de vedere deosebite (în măsura în care nu sunt în chip evident absurde sau contrare realităţii măsurabile şi empirice!) se completează, nu se contrazic. Realitatea e totdeauna mai complexă decât o singură explicaţie individuală, oricât de bună ar fi aceasta. Explicaţia are două sau trei dimensiuni, în vreme ce realitatea are dimensiuni mult mai numeroase. Iată motivul epistemologic al oricărui soi de pluralism. Cu aceasta ajung la al doilea scop al cărţii. Ea vrea să explice dialectica destul de chinuită a relaţiilor dintre societatea de la Dunărea de Jos şi formele variate ale liberalismului, ea vrea să sublinieze rolul central pe care l-a jucat şi îl joacă „lucrul cultural” în aceste relaţii.

Virgil Nemoianu

Este vorba aici, în volumul 6 al seriei de faţă, despre o carte care, în fond, a avut succes şi s-a vândut bine. La ora actuală(adică în 2016) dispunem de numeroase lucrări solide, atât despre Cercul Literar de la Sibiu în genere, cât şi despre diferiţi membri ai săi. Cel puţin opera unuia dintre ei (Ion Dezideriu Sîrbu) dispune de o ediţie critică, academică (şi ea în curs). Totuşi, am impresia ca în 1994 monografia Doinaș era unică, era cea dintâi. (Lucru de altfel nu prea important). Problema vrednică de discutat este dacă, în adevăr, în a doua jumătate a secolului XX Ştefan Aug. Doinaş a fost cel mai bun poet de limbă română (aşa cum cred eu) sau nu. El se află acum (ca sa reiau expresia atât de nimerită a lui I. Negoiţescu despre altcineva) „în purgatoriu”.

Volumul de faţă vrea să fie o piesă la dosar în favoarea academicianului a cărui viaţă s-a încheiat cu funeralii naţionale. Adăugite la ediţia a II-a a volumului (aici reluată) sunt câteva piese ocazionale, suplimentare.

Jurnal indirect III, alcătuit pe principiul precedentelor două volume, cuprinde o selecţie din articolele publicate, între 2003 şi 2007, în revista România literară. Se desfăşoară în ordine strict cronologică paginile tipărite acolo sub rubrica Plecând de la cărţi, începând cu luna noiembrie 2003. Fără a fi complet absentă, tonalităţii politice din volumele I şi II i s-a pus acum surdină: comentarea unor cărţi de prim-plan apărute între 2003 şi 2007 reprezintă principala preocupare a autorului.

Structurată în patru părţi: eseuri, evocări, schiţe şi convorbiri, noua apariţie editorială aşteaptă acelaşi cititor instruit şi rafinat, iubitor de surpriză a gândirii şi de măiestrie artistică, cititor de care s-a bucurat întotdeauna scrisul subtil al lui C.D. Zeletin.

„Textele cuprinse în acest volum provin din perioada 1967-1988. A existat și în acea vreme o efervescență culturală, care nu mă putea lăsa indiferent; mă stimula să pornesc în întâmpinarea ei, chiar dacă trebuia, pentru aceasta, să țin seama de cadrul și de sloganele de atunci ale puterii. Nevoia mea de a mă exprima, de a interacționa cu lumea – de aproape sau de departe – a fost întotdeauna mai puternică decât opreliștile care mi-au stat în cale.”

Solomon Marcus

„Textele incluse în volumul de față au fost concepute în a doua jumătate a secolului trecut, când efectele emergenței revoluției informaționale, comunicaționale și computaționale deveniseră vizibile, dar se poate observa că adevărul lor a devenit mai puternic acum, în era internetului; dispunem azi de mai multe argumente decât atunci în a susține primordialitatea metabolismului diferitelor domenii.”

Solomon Marcus

„Discut în acest volum despre drama pierderii certitudinii în științele fundamentale; despre nevoia și posibilitatea de a da matematicii școlare o înfățișare umană, care să nu o reducă la un simplu formalism. Argumentez în favoarea trecerii de la învățarea văzută ca acumulare de cunoștințe la una bazată pe nevoia de a înțelege lumea, de a ne înțelege pe noi. Explic dimensiunea culturală a științei și dimensiunea ei spirituală; evoluția metaforei de la o funcție exclusiv retorică, ornamentală, la una cognitivă și creatoare, prin sublinierea bazei metaforice comune a științei și religiei. Acord atenție internetului, globalizării și aparentului conflict dintre globalizare și nevoia de identitate.”

Solomon Marcus

„Încerc să răspund la întrebări ca: Poate școala recupera absența celor șapte ani de-acasă? Cum s-a întâmplat ca, prin exces și degradare, competiția să devină antieducațională? Cum să deplasăm atenția elevului de la a reține, a memora, la a înțelege și a explica? Poate școala să transforme televiziunea și internetul în aliați? De ce oare nu avem timp exact pentru ceea ce este esențial? De ce atât de mulți oameni de catedră reprimă apetitul interogativ al elevilor, neînțelegând că rolul lor nu este de a ține discursuri, ci de a interacționa cu cei din bănci? De ce oare nu ne mai arde de glumă? De ce nu-i lăsăm pe copii să se bucure de prietenia dintre cuvinte, numere, culori și sunete? Cum a ajuns matematica un mijloc de intimidare? De ce oare fac ravagii depresia și stresul? Ce au în comun oglinda și focul? Putem înțelege timpul prin metafore? De ce arta și știința nu pot fi înțelese profund decât împreună? Sunt testele-grilă la fel de mincinoase ca sondajele de opinie? În ce constă proprietatea intelectuală? De ce atât de mulți oameni se lasă pradă unei vieți anodine și nu reușesc să dea vieții lor un sens?”

Solomon Marcus

Conţinutul volumului de faţă dă seamă de diversitatea canalelor prin care vocea savantului ajungea la publicul său. (…)

În ciuda eterogenităţii aparente a subiectelor abordate şi a varietăţii registrelor pe care îşi interpretează Solomon Marcus delectabila partitură culturală, cititorul atent percepe însă lesne prezenţa unor linii de forţă ce au reprezentat constantele faciesului intelectual al Profesorului. Nevoia de interacţiune cu semenii, trăsătură diametral opusă mentalităţii atâtor savanţi singuratici, confiscaţi exclusiv de munca lor de cercetare, respectul pentru înaintaşi, curiozitatea fără limite ce nu îl părăsise nici în cel de al zecelea deceniu de viaţă, optimismul neabătut, spiritul critic dezbărat de orice umbră de maliţie, umorul dublat de autoironie, amenitatea desăvârşită, respectul pentru adevăr şi fermitatea neconcesivă în raport cu orice formă de impostură, spiritul ludic – sunt tot atâtea trăsături ale personalităţii sale care transpar din tot ceea ce a înfăptuit acesta în viaţă şi în ştiinţă. Paginile cărţii de faţă rămân şi ele, sub acest aspect, profund semnificative. (…)

Mihai Dinu