Fragil, cuvântul întrupat

IRINA BĂDESCU (Cluj, 4 noiembrie 1938 – București, 18 aprilie 2019) a fost unul dintre cei mai activi și mai competenți profesori universitari, cercetători și traducători români în domeniul literaturii franceze a secolului al XVIII-lea, al civilizației franceze a Vechiului Regim, al teoriei literare, al francofoniei literare, al literaturii canadiene, cu zeci de publicații de specialitate în reviste de prestigiu din țară și din străinătate, cu un număr impresionant de participări la colocvii și congrese internaționale, ea însăși organizator de întâlniri științifice internaționale. Istoria intelectuală, literatura franceză, semiotica, literatura comparată, istoria mentalităților au constituit zonele de predilecție ale activității sale didactice și de cercetare, domenii în care a adus contribuții de prim rang. A fost director al Departamentului de Franceză al Universității din București (1992–2000), directorul Asociației Române de Studii Franceze (A.R.E.F.) și membră a numeroase asociații internaționale de studii literare, printre care International Association of Semiotic Studies (Viena), Société Internationale d’Etudes du Dix-huitième siècle (Paris), Asociația Internațională de Studii Canadiene, grație cărora a creat și susținut parteneriate universitare internaționale. A fost membră în comitete de redacție ale mai multor reviste științifice din țară (Cahiers roumains d’études littéraires), secretar de redacție la Analele Universității din București, seria Limbi și Literaturi Străine, corespondent pentru România al Grupului de Cercetări Semio-Lingvistice (EHESS-CNRS), secretar al Grupului Român de Semiotică. Președinte executiv al Asociației Române de Studii de Secolul al XVIII-lea, a făcut parte și din Comitetul Executiv al Asociației Române de Literatură Comparată. Membră a Filialei București – Traduceri Literare a Uniunii Scriitorilor din România, a tradus, din literatura și eseistica franceză și românească clasică, modernă și contemporană, autori cum ar fi Gérard de Nerval, Jules Barbey d’Aurevilly, E. M. Cioran, Eugène Ionesco, Michel Tournier, Vasile Voiculescu, Antonine Maillet, Bernard-Henri Lévy, Gilbert Durand, Hélène Cixous, Gaston Bachelard, Catherine Durandin. Pe lângă activitatea sa științifică întinsă și variată, Irina Mihaela Bădescu a fost un profesor eminent, foarte învățat, cu o reală vocație didactică, prețuit și iubit de generații întregi de studenți.

Din dorința de a cuprinde toate textele științifice ale Irinei Bădescu răspândite în diverse publicații (mai puțin cele două volume cuprinzând cursul de Literatură franceză a secolului al XVIII-lea și teza ei de doctorat), precum și texte inedite care, deși rămase oarecum neterminate, sunt îndeajuns de elaborate pentru a putea vedea lumina tiparului, am pornit de la ideea că cititorul va găsi în volum atât un parcurs intelectual ce reflectă istoria disciplinelor literare între anii 1960 și 2000, cât și traseul autoarei de la abordări structuraliste ortodoxe la o înțelegere contextuală mult mai largă a faptului literar, în care se împletesc dimensiuni antropologice, societale și istorice. Am extins, așadar, limitele volumului proiectat de autoare la toate contribuțiile ei relevante în domeniile abordate, încercând să ofer cititorului o imagine completă a cuprinderii ei intelectuale și stilistice. [...] Dincolo însă de texte, la trecerea ei din această viață, în ziua de 18 aprilie 2019, poate moștenirea cea mai prețioasă pe care ne-a lăsat-o Irina Bădescu este crezul într-o solidaritate intelectuală și în buna-credință a iubitorului de adevăr.

Vlad Alexandrescu

„Pentru omul Luminilor, care se știe aruncat ca o piatră, ca o râmă, într-un univers infinit căruia nu-i cunoaște nici obârșia, nici sfârșitul, el însuși neștiind nimic despre propriul rost în lume, starea fundamentală, deopotrivă organică și spirituală, este plictisul. El trebuie deci, pentru a-și face existența suportabilă, să alunge acest plictis – acel mal du siècle atât de răspândit printre romantici își are originea în acest ennui –, să și facă de lucru, să se „agite”, să-și croiască un drum și să-și mobileze locuința goală. Într-un cuvânt, să-și găsească un rost. O va face deci fie îmbrăcând veșmântul libertinului: veșmânt de extravertit, compus din mondenitate, luciditate cinică și inteligență calculată, dublând setea de putere inerentă unui om nou. „Natura” libertinului este hău căscat între senzație și idee, erotismul său donjuanesc este mijlocul predilect de-a domina, dar în același timp și marca unei iremediabile singurătăți. Fie omul adoptă formula introvertită, cel puțin în aparență, a eroului sentimental: lăsându-se pradă unei „naturi” tălăzuite de afect, contemplându-și pasiunile, suferințele cu desfătare de spectator și făcând din „virtute” – cu oarecare ipocrizie complezentă – stindardul unei lupte tot pentru putere, dar o putere întru sensibilitate și destinată „binelui public”. Unul și același în două formule gemene, distincte numai în detaliul limbajului de vorbe, gesturi sau atitudini...”

„Le fantastique est aussi un problème ancien. Non pas en tant que tel ; mais parce qu’il relève du domaine de la réalité spirituelle, qu’il tire ses racines et sa justification d’un sentiment humain fondamental, qu’il remet en circulation des symboles archétypiques de la civilisation. Parce qu’il touche à un domaine qui semble défier, par sa nature même, l’exploration intellectuelle – celui d’un au-delà de l’humain, sous quelque forme qu’il se présente.”

„Romanul zilelor noastre se deslușește și se pătrunde mai bine prin mijlocirea imaginii lui în oglinda romanului din epoca Luminilor, așa cum, în fotografia îngălbenită a bunicului, nepotul își descifrează mai limpede propriile trăsături. O continuitate a spiritului se înfiripă în acest joc de oglinzi; sau, cum se spune, o actualitate adesea surprinzătoare. Căci ea ne frapează cu mai mare intensitate, detașându-se pe un fond pălit de vreme, decât uneori în romanele cele mai strict contemporane.”

„Biografismul critic poartă, fără îndoială, din plin amprenta subiectivității și scopului argumentativ ale discursului care-l utilizează: nimic mai ușor, într-un fel, decât să reorganizezi o biografie pentru a scoate în evidență desenul punctat al demonstrației propuse. În cazul lui Rousseau însă, lucrul este mai anevoios, din două motive. În primul rând, datorită presiunii autobiografice înseși: construind, în Confesiuni, Dialoguri și în Visările unui hoinar singuratic, un Eu cu valoare de semn cultural, Rousseau nu mai lasă discursului interpretativ libertatea de-a spune orice despre acest Eu.”