Dansul Măștilor

„Filosoful [scrie Nietzsche] trebuie să fie un bun dansator. Prins în jocul lumii, el experimentează neobosit eliberarea de vechile măști, dar și creația altora noi, înțelegând însă perfect că toate sunt la fel de iluzorii. [...] Măștile autorului nu ascund un chip ultim, un mod de a fi cu linii bine conturate. Din spatele lor se ivesc doar alte măști, iar toate trimit unele la celelalte, prinzându-se într-o horă pe care o conduce ba una, ba alta. Tocmai rețeaua în care ele se găsesc ne-ar putea sugera ceva semnificativ. Căci ideea aceasta, care indică fidel situarea în lume a lui Nietzsche, stă și în centrul operei sale. Toate exercițiile genealogice, toate experimentele la care ne invită să-l însoțim exprimă dansul universal al măștilor, un joc al suprafeței cu ea însăși, în care pretinsa profunzime, interioritatea, adâncimile de tot felul se dovedesc a fi derivate, secunde, înșelătoare.”

„Fiecare obiect – fie el lucru natural, concept, idee, reprezentare etc. – se constituie grație jocului universal al forțelor. Pentru a percepe cât mai concret acest proces, ne putem imagina lumea ca fiind formată din numeroase forțe, care se intersectează întâmplător unele cu altele. Punctele lor de intersecție sunt asemenea unor configurații cu stabilitate provizorie, aflate în permanentă schimbare.”

„Scrierile lui Nietzsche, cu deosebire aforismele târzii (iar dintre acestea, în special cele publicate postum), creditează ideea omniprezenței interpretării. Cu alte cuvinte, ea poate fi descoperită în toate sferele existenței. O vom întâlni în lumea anorganică, în cea organică, oarecum supraordonată celei dintâi și, poate în cel mai evident sens al termenului, în lumea omului.”

„Instinctele și afectele concurează în noi, transformându-ne într-un câmp de luptă. Ele sunt condițiile existenței omenești, determinând oarecum toate procesele corporale și, prin mijlocirea lor, și celelalte procese ale vieții noastre. În această calitate, ele sunt condiții ale creșterii puterii, iar astfel, instanțe interpretative. Ca urmare a activității lor, omul nu este doar rezultat al procesului interpretativ, așadar «existență interpretată», ci și subiect al interpretării.”

„Structura istorică din care derivă nihilismul culturii europene este, așadar, după Nietzsche, metafizica aflată la temelia ei. Tot ce i s-a întâmplat europeanului vreme de două milenii apare într-o nouă lumină. Metafizica este «gramatica» respectivei culturi, «logica» ei.”

„Chestionând metafizica, demontându-i resorturile intime, atacând-o uneori visceral, chiar dacă în calitatea ei – neadecvată – de «platonism», Nietzsche pune în mișcare o complexă critică a tuturor celor patru discipline care constituiau, în secolul al XIX-lea, conceptul complet al metafizicii. Din acest punct de vedere, aforismele sale conțin o critică mai radicală decât a înțeles-o însuși autorul lor.”