Amintiri fără memorie

Ideea de a-mi scrie memoriile sau amintirile m-a urmărit, ca să zic aşa, dintotdeauna. Amintiri sau memorii sau simplu jurnal: formula a variat după epoci, dar n-am reuşit s-o fac să dureze. Constanţa preocupării s-a ciocnit de inconstanţa efortului şi, de cele mai multe ori, m-am oprit la a doua variantă. Există şi câteva excepţii destul de modeste: la Fontenay-aux-Roses, prin 1936–1937, am ţinut timp de mai bine de un an un jurnal care s-a pierdut la Bucureşti, cu toate celelalte hârtii ale mele. L-am reluat la Paris, în 1946, şi l-am continuat câteva luni. În anii din urmă am publicat câteva fragmente despre amintiri din copilărie: incoerente, sparte dintr-un conţinut, cioburi de oglindă, pe care le-am integrat în volumul de faţă.

La morta mia vita passata e un refren care mi-a cântat de atunci în amintire. Pe el am solfegiat toate clipele din care ştiam că-mi alcătuiesc necrologul; şi iată că se apropie sorocul când totul se adună din trecut ca o cenuşă. Pe alţii i-am văzut în clipa aceasta, pe care niciodată n-am gândit-o pentru mine; niciodată îndelung şi plin şi străbătut de conştiinţă ca de un cuţit; ca la un spectacol silnic, pentru care ar fi timpul să-ţi pui vestonul. Eu îl vedeam ca o trecere, cu insolenţa omului viu, obişnuit să se plimbe prin cimitire ca prin biblioteci. Acum, la morta mia vita passata.

Primele amintiri sunt cel mai greu de povestit. În general, sunt cele mai confuze şi, ca atare, mai puţin făcute pentru a fi comunicate. Afară de asta, se referă la o epocă în care percepţiile nu erau imediat servite de un vocabular suficient şi lipsa de reflex lingvistic implică până la un anumit punct lipsa luării de cunoştinţă: vreau să spun că, de exemplu, în primele luni, copilul simte că-i e foame, dar nu ştie că simte.