Perspective noi în studiul teatrului

Perspectivele noi în studiul teatrului pe care le propune Sanda Golopenția sunt rezultatul unor cercetări impresionante prin amploarea tematică, diversitatea metodologică și, în principal, prin interpretările magistrale care descoperă sensuri nebănuite ale arhitecturii și dinamicii pieselor de teatru. Sub lupa acestei lecturi, detalii de obicei trecute cu vederea precum indicațiile scenice, care în mod normal nu ar interesa decât pe actori și regizori, se relevă a fi, de fapt, elementele care compun osatura piesei de teatru. Autoare a zeci de volume de lingvistică, semiotică literară, antropologie și sociologie, Sanda Golopenția ne oferă încă o dată, cu generozitate, o preumblare prin grădinile culturii, urmărind evoluția teatrului francez de-a lungul secolului XX sau elaborând teorii pragmatice ale vorbirii, tăcerii și intersubiectivității în teatru.

50,00 RON

cu TVA

Autor Sanda Golopenția

Referință: SG-PNT-A01

Fișa tehnică

Traducător: Sanda Golopenția
Traducător II: Doina Jela
Traducător III: Nicoleta Dascălu
An apariție: 2019
Ediție: I
ISBN: 978-606-8944-36-4
Format: 15,5 CM x 21,5 CM
Număr pagini: 896
Tip copertă: Cartonată

Volumul debutează prin secțiunea „Teatru și epocă”, dedicată evoluției teatrului francez în trei momente caracteristice: Belle Époque, anii întunecați ai Ocupației și ultimele decenii ale secolului XX. Urmează secțiunile „Didascalii”, „Replici” și „Personaj”, în care atenția se concentrează asupra textului teatral. În prima, propun o teorie de ansamblu a didascaliilor (cunoscute în parte și sub numele de indicații scenice), arătând că ele compun osatura piesei de teatru, cadrul în care se inserează replicile și se efectuează scrierea ei tabulară caracteristică. Secțiunea „Replici” a devenit posibilă prin elaborarea unei teorii pragmatice a vorbirii, a tăcerii și a intersubiectivității în teatru. Secțiunea „Personaj” oferă, între altele, o incursiune în modificările pe care le cunoaște personajul matern în teatrul contemporan scris de femei și prezentarea unui plan de introducere în proiectul electronic DRAMA a textelor teatrale, etichetate în raport cu personajele pe care le conțin. Ultima secțiune, „Impromptu-ul teatral”, abordează spectacolul în criză de text, fără intrigă și fără personaje, ideea generală fiind aceea că, după Impromptu-ul de la Versailles al lui Molière alături de nenumăratele improvizații, a apărut și s-a dezvoltat treptat, în teatrul francez și în alte tradiții teatrale, o specie teatrală nouă cu elemente de structură stabilizate implicit.

Sanda Golopenția

Taină a textului dramatic, parcurse operatoriu de actor sau regizor şi, opțional, distrat sau avid, de amatorii de literatură, didascaliile au apărut târziu în corpul pieselor tipărite. În Fedra lui Racine nu figurează, dacă facem abstracție de numele personajelor şi de segmentarea în subunități dramatice, decât o singură didascalie.

Scena publică din Belle Époque ratează astfel, nu o singură dată, ocaziile de a-și dezbate prezentul, cu instrumentele – piesele – pe care i le oferea instituția teatrală a timpului. Sau eludează șansele de a o face, preferând să nege ori să trivializeze mesajul acestora. Autorii, ca și criticii teatrali, contribuie la aceasta, îndoindu-se de capacitatea lor de înrâurire. De unde falsa impresie că teatrul din Belle Époque a fost, în mod precumpănitor, un teatru digestiv sau, în cel mai bun caz, un teatru de tranziție, deși au fost create atunci piese adânc înscrise, implicit sau explicit, în dialogul public al epocii cu sine.