SICUT IN CAELO ET IN TERRA — Studii de antropologie a religiei

„Mircea Eliade abordează sacrul de pe poziţii fenomenologice, afirmând – pe linia lui Rudolf Otto şi G. van der Leeuw şi împotriva «pozitivismului» etnologic tradiţional – caracterul ireductibil al acestei categorii. Pe fundalul unui asemenea postulat, istoricul religiilor suspendă cu bună-ştiinţă orice prejudecată, pentru a putea reconstitui fenomenul pe propriul său teren de referinţă. În alţi termeni, referentul creează fenomenul. Prin urmare, istoricul nu trebuie să abordeze lumea experienţei religioase ca obiect exterior al cunoaşterii. Sensul «viu» al fenomenului religios, captarea rezonanţei lui subiective pretind înţelegerea acestuia sub raportul «configuraţiei intenţionale» a celui care îl trăieşte concret. Posibilitatea transpunerii complete ni se pare totuşi neverosimilă: istoricul operează în fond cu universalii, care contrazic din start teza ireductibilităţii experienţelor religioase. El poate generaliza, reliefând, de pildă, capacitatea sacrului de a «realiza» fiinţa umană (prin proiectarea ei într-un univers în care contrariile coincid) sau componenta transcendentală depistabilă în orice structură religioasă, indiferent de contextul ei sociocultural. Sacrul are – aşa cum am văzut – o existenţă dinamică. Dialectica lui îl leagă, indisolubil, de profan, în sensul că toate hierofaniile au ca vehicul şi mediu de refracţie profanul. Hierofania separă ontologic «obiectul» sau «suportul» ei material, perceptibil, desprinzându-l de tot «restul» lumii din care provine.

„Ajunşi la capătul acestei cercetări despre antropologia deriziunii în patristica greacă, putem spune, pentru a-l parafraza pe Paul Ricoeur, că, asemenea simbolului, râsul dă de gândit. Oricât de anarhice ar fi în aparenţă, practicile râsului configurează, în cele din urmă, un sistem care poate fi sesizat îndeosebi la nivelul «duratei lungi». Datorită fundamentului său biologic, râsul se supune normelor unui cod care înglobează uneori discontinuităţile culturale: el ne îngăduie să discernem, în afara oricărui discurs arheologic despre moartea civilizaţiilor, invariantele şi suporturile simbolice ale oricărei fiinţe care râde. Ipostază a unei umanităţi prudent neascultătoare, homo ridens este singura fiinţă capabilă să-şi savureze eşecurile fără a se prăbuşi în disperare.”

„Creştinismul răsăritean gândeşte cuplul sacru-profan în perspectiva unei dialectici sintetice, spre deosebire de catolicismul medieval, care examinează acest binom în termeni ierarhici, dacă nu cumva antitetici. Tocmai această diferenţă (şi consecinţele ei asupra regimului patristic al râsului) s-a străduit lucrarea de faţă s-o pună în evidenţă. Percepută multă vreme ca fiind mai posomorâtă decât fusese Occidentul latin înainte de renaşterea franciscană, civilizaţia bizantină a fost, credem, cea din urmă societate tradiţională capabilă să dezamorseze, prin mijlocirea a ceea ce numim o sacralitate deschisă, conţinuturile subversive ale deriziunii.”

„Istoria maniheismului este, în mare măsură, condiţionată de conceptul ecleziologic pe care Mani l-a aşezat la temelia propovăduirii sale. Împrumutând o concepţie de origine – probabil – elkhasaită, Mani şi-a autoproclamat calitatea de ultim profet dintr o serie de iniţiaţi şi «descoperitori», din care făceau parte Adam, Zoroastru, Buddha şi Iisus. Revelator suprem şi ultim mesager al cerului, el inaugurează ciclul cosmic final, caracterizat prin convertirea tuturor la adevăr şi distrugerea «lumii»”.