Sfârșitul Creștinătății

„Faimoasa dezvrăjire a lumii s-a trezit, ea însăşi, dezvrăjită. Sfârşitul Creştinătăţii nu este urmat de ateism şi nihilism, ci de noi mituri şi idealuri. Nici civilizaţia, nici morala nu se încheie odată cu Creştinătatea. Ambele se reorientează şi urmează căi nebătute. Nu trăim acum o pogorâre în iad şi nici pierderea completă a ceea ce defineşte umanitatea.”

„Cred că trebuie să înţelegem ceea ce trăim ca pe o revoluție, în sensul literal de «întoarcere ciclică», în cele două domenii fondatoare ale existenţei umane: morala şi ontologia. Suntem deopotrivă subiecţii şi actorii unei inversiuni normative; şi ai unei inversiuni ontologice. Cu alte cuvinte, preceptele morale şi viziunea noastră despre lume – cu tot cu locul nostru în această lume – sunt pe punctul de a se răsturna.”

„După începuturile secolului al XVIII-lea, perioada revoluţionară a marcat ceea ce s-ar putea numi începutul sfârşitului pentru Creştinătate. Abia astăzi putem înţelege totul, de vreme ce încheiem procesul care a început atunci. Unii au văzut aşteptările revoluţionare ca pe nişte pretenţii ideologice irealizabile. Cele mai multe chiar erau, dar ceva rămâne cert: în acel moment, occidentalii au început să răstoarne civilizaţia stabilită.”

„Dacă prin paradigmă înţelegem arhitectura unor principii coerente, care guvernează morala, moravurile şi legile unei societăţi, atunci putem spune că – pe mâna democraţiei postmoderne – civilizaţia occidentală este pe punctul de a trece astăzi la o nouă paradigmă. Inversarea moravurilor profilează nişte societăţi diferite, iar trecutul, chiar recent, a devenit un tărâm străin.”

„Semnificaţia vieţii se cere deci găsită în viaţa însăşi, nu deasupra ei, unde nu există nimic. Sacrul este aici: în peisaje, în viaţa terestră şi în oameni. La intersecţia dintre secolul al XX-lea şi al XXI-lea, am schimbat paradigma, alegând un nou mod de a înţelege lumea. S-a produs o inversiune ontologică.”

„Nu suntem deocamdată conştienţi de transformarea majoră produsă în epoca noastră, şi anume de sfârşitul unei civilizaţii care numără şaisprezece veacuri. După felurite ezitări, folosesc acest cuvânt teribil: «agonie». Pentru că moartea Creştinătăţii nu este nici pe departe o moarte subită. De altfel, cu mici excepţii, civilizaţiile nu au parte de o moarte subită: ele se sting puţin câte puţin, în succesive convulsii. De două secole, Creştinătatea se zbate să nu moară şi tocmai aici se manifestă agonia sa emoţionantă şi eroică. Este atât de veche, încât a crezut iniţial că poate pretinde un soi de nemurire: nu era ea marcată cu sigiliul transcendenţei? […] Incredibila energie cu care cultura creştină se luptă, de două secole, pentru a nu muri, dovedeşte pe deplin că ea a format, realmente, o lume coerentă sub toate aspectele vieţii: o lume numită Creştinătatea.”