Prizonier în propriul corp

Directorul Memorialului de la Péronne, dedicat victimelor Războiului cel Mare, este atins de câţiva ani de o boală auto-imună a cărei cauză rămâne necunoscută şi care adaugă incertitudinii şi suferinţei morale pe cea fizică. Asistă neputincios la degradarea lentă a propriului corp, un corp „ca un câmp de luptă străbătut dureros de tranşee.”

Guillaume de Fonclare îşi priveşte boala când cu furie, când cu o duioasă resemnare, simţind cum suferinţa îl înrudeşte, printr-o invizibilă legătură a istoriei, cu victimele războiului. Revelaţia treptată a faptului că singura cale de a se reconcilia cu sine este tocmai acceptarea corpului său îi schimbă complet perspectiva asupra întregii vieţi. 

Ca o formă de rezistenţă în faţa bolii devastatoare, Fonclare este hotărât să scrie până în ultima clipă: „Scrisul mă va susţine şi mă va face să-mi scot toate măştile, mă va face să descopăr imensitatea lumilor de nebănuit care dorm înlăuntrul meu. Vreau să fiu un pod între două maluri pe care le separă un secol, ceea ce nu înseamnă că voi avea suficienţa să mă consider superior celor care nu au starea de neplăcere pe care mi-o provoacă suferinţele şi nici avantajele funcţiei mele. Nu încerc să construiesc o operă şi nici să fac literatură. Încerc să exist altfel decât aşezat în spatele unui birou, vreau să mă văd altfel decât singur, la mine acasă, plângându-mi soarta.”

„Corpul meu este o gloabă; sunt prizonier într-o gangă de cărnuri şi oase. Mă lupt ca să merg, ca să vorbesc, ca să scriu, ca să îmi mişc muşchii care mă rănesc în fiecare moment….Nu mai sunt decât un om instabil care meditează la nesfârşit, şi dacă am iubit cândva acest corp, acum îl detest. De acum înainte, el şi cu mine coabităm, şi el este cel care are ultimul cuvânt în toate. Nu m-am împăcat cu această idee decât constrâns.”

„Spiritul încearcă să domine corpul, chiar dacă acesta promite să-şi ia revanşa. Această luptă imbecilă te împinge până la porţile nebuniei; te parcelizezi, te împarţi în două, în trei, şi-apoi în patru; spiritul, corpul, mâinile, intestinul, diafragma; ţi-e frică, gemi, bâjbâi, te prelingi, respiri greu. Trebuie să reasamblezi toate părţile împraştiate, acceptând că suferinţa îmbracă toate formele şi că este independentă, aşa cum este foamea, invidia, mirosul şi pipăitul, spaima şi angoasa. Trebuie să înveţi că la fel eşti şi în ceea ce nu ştii despre tine însuţi, că partea asta intimă şi necunoscută va şti să se facă auzită fără ca tu să înţelegi motivaţiile acestei intervenţii tânguitoare. Trebuie să fac faţâ tuturor ofensivelor pe care le lansează corpul meu chiar împotriva mea, luptă istovitoare in care nimeni nu iese învingător. ”Mă ronţăi”, ca să-l parodiez pe Joffre. Da, mă ronţăi; sunt eu împotriva mea. Sunt un câmp de luptă, un câmp al bătăliilor pierdute.”

Le Courrier Picard

E o carte sublimă. Una dintre cele mai bune, pe care am avut bucuria să le citesc în ultimii zece ani. Îmi place când un scriitor nu trişează.

Philippe Lacoche 

De ce-aş citi?, TVR 1

Cum să mă simt eu faţă de omul acesta?! Nu mi-a dat prin gând că a te mişca fără durere poate fi în sine un motiv de a-i mulţumi lui Dumnezeu.

Tudor Călin Zarojanu

Omul care aduce cartea, Pro Tv

Întrebarea lui Eugen Ionescu “De ce trebuie să murim?” îşi are ceva răspunsuri în cartea lui Guillaume de Fonclare. O carte de o demnitate a tristeţii fără margini.

Dan C. Mihailescu

SmartWoman – interviu cu Guillaume de Fonclare

Cel mai important lucru pe care l-a facut cartea mea a fost să salveze o viaţă… În acelaşi timp, scrisul mă ajută să imi menţin demnitatea. O boală ca aceasta e dificilă iar prin ceea ce scriu subliniez că demnitatea ţine de minte şi nu de corp. Chiar şi atunci când eşti la un minut distanţă de moarte, poţi continua să fii demn.

Guillaume de Fonclare 

Observator Cultural - Guillaume de Fonclare sau discreta politeţe a disperării

Cutremurătoare, sobră şi, în acelaşi timp, de o remarcabilă discreţie, traversată de politeţea disperării, cum o numeşte Marc Riglet în cronica sa din L’Express, cartea lui Guillaume de Fonclare, Dans ma peau (Éditions Stock, 2010), pe care Editura Spandugino o publică în traducerea remarcabilă a Anei Mihăilescu, sub titlul foarte inspirat Prizonier în propriul corp,  reprezintă una dintre acele rare ocazii de lectură ce se înscrie în memoria cititorului prin umanitatea ei şi prin capacitatea autorului de a transpune cu mijloacele scriiturii una dintre temele cele mai secrete ale fiinţei, aceea a capacităţii de a surmonta şi asuma până la capăt suferinţa fizică ce ne poate traversa la un moment destinul.

Dan Burcea 

Ca la carte, TVR 1

Cristian Tabără şi invitaţii săi Monica Dumitrescu - Hospice Casa Speranţei şi Prof. Sorin Alexandrescu analizează Prizonier în propriul corp. Emisiunea include şi un interviu cu autorul.

https://www.youtube.com/watch?v=Kn01MRZIoYQ

https://www.youtube.com/watch?v=UNv9reebrl0

https://www.youtube.com/watch?v=qWu30f2kAu0

https://www.youtube.com/watch?v=OuB0v0nwUp0

- mihalca.ro

- bzb.ro

- ro.lettrescapitales.com