Reziliența. Convorbire cu Boris Cyrulnik
Autori: Antoine Spire; François Vincent
Elaborarea unei povestiri despre sine umple vidul provocat de suferinta. Construim o imagine, organizam evenimentele intr-un mod coerent, indreptam o ofensa nedreapta, iar o povestire face posibila reconcilierea cu lumea exterioara. Lectura lucrarilor lui Boris Cyrulnik este esentiala pentru toti cei care au cunoscut un traumatism sever in biografia lor, deci pentru fiecare dintre noi.
Autori: Antoine Spire; François Vincent
Elaborarea unei povestiri despre sine umple vidul provocat de suferinta. Construim o imagine, organizam evenimentele intr-un mod coerent, indreptam o ofensa nedreapta, iar o povestire face posibila reconcilierea cu lumea exterioara. Lectura lucrarilor lui Boris Cyrulnik este esentiala pentru toti cei care au cunoscut un traumatism sever in biografia lor, deci pentru fiecare dintre noi.
Fișa tehnică
- Traducător
- Paul Marinescu
- An apariție
- 2015
- ISBN
- 978-606-8401-64-5
- Format
- 12,2 CM x 21,0 CM
- Număr pagini
- 71
- Tip copertă
- Broșată
„Când venim pe lume, am putea fi orice, dar pentru a deveni cineva, trebuie să renunțăm la tot ceea ce am fi putut fi altfel.”
„Această transmitere ne arată că noi nu putem exista, fără să trăim împreună. Simplul fapt de a sta brat lângă brat transmite deja ceva, la un nivel preverbal. Bineînțeles, când vorbim, noi transmitem prin modul în care articulăm cuvintele, dar chiar și atunci când păstrăm tăcerea, tot participăm la un proces de transmitere.”
„Un copil cu o mama depresivă se atașează de ea și de nefericirea ei, într-un mod particular care se poate transforma într-o închisoare afectivă. Iată de ce este importantă existența unui triunghi parental în care mama să nu dețină monopolul asupra amprentelor afective, acordând un loc tatălui, sau unui alt bărbat, sau unei alte femei, chiar unei instituții, cuiva care să joace un rol zilnic efectiv. Dacă nu există un sistem plural de atașament în jurul copilului, acesta nu va avea cu cine să înlocuiască figura sa unică de atașament, atunci când ea dispare.”
„Am fost chemat în România ca să lucrez cu copii abandonați dintr-un orfelinat; se aflau cu toții într-o stare de izolare senzorială totală, fără a avea pe nimeni care să le vorbească și să se joace cu ei; toți aveau comportamente asemănătoare cu cele ale copiilor autiști. La nivel filosofic, acest lucru este ușor de înțeles: “ceilalți” nu existau, prin urmare, singura alteritate care le mai rămânea era propriul lor corp; de aici și mișcările autoconcentrate, se legănau ca niște copii autiști, fără însă să fie autiști.”