CHEMAREA MÂINILOR NEGATIVE

„Ceea ce reunește imaginile, textele, filmele și autorii despre care este vorba în acest volum e intensitatea recepției pe care o comandă. Uneori, această intensitate se impune de la sine – în cazul mâinilor conturate obsedant în culoare de acum treizeci de mii de ani; în cazul filmului Oaspeți de seară, narând neașteptat o legendă a ocupării și a suprimării; sau în cazul textului Răpirea lui Lol V. Stein, a cărui eroină, surprinsă de nenorocire, a uitat, în mod straniu, să sufere. Alteori, ea trebuie reconstituită, descifrând, sub ascunzișul textului sau al filmului, împrejurări, îndoieli și certitudini greu cucerite și sobru asamblate. Intensitatea poate fi, de altfel, forma dominantă a receptării unui creator pe ansamblul creației sale. Este cazul lui Molière, al lui Duras și al lui Carné deopotrivă. Toți trei și‑au văzut epoca mai acut și mai departe decât contemporanii lor, toți trei au fost expuși unor bătălii literare (respectiv cinematografice) de o înverșunare ieșită din comun, toți trei își au în Franța admiratorii și negatorii deopotrivă convinși.”

„Ca și autorul mâinilor negative, oamenii micilor anunțuri din ziare, cei care acoperă cu graffiti zidurile ori metroul New Yorkului sunt locuiți de strigăte și chemări pentru care nu dispun de semnul potrivit. Pentru că nu îl au, pentru că nu au sau nu știu nici pe cine chema, ei își exprimă strigătul, chemarea prin semne substitut, adresate nimănui anume și oricui trece pe lângă ele.”

„Funcția ultimă a scriitorului, funcția la care nu se poate renunța nici măcar în faza ascezei, care survine după mulți ani de scris, este aceea de a căuta cuvintele care să permită cititorilor nu atât să-i asculte pe acești semeni în atâtea feluri depărtați, cât să le imagineze mesajul posibil.”

„Odată cu Camionul, începe într-adevăr o a treia fază în creaţia durasiană. Într-un gest care pare a‑l inversa pe cel al lui Molière în Impromptu-ul de la Versailles, autoarea se va arăta de acum «telle qu’en elle-même», cu impudoarea umilităţii. Ea îşi va exorciza sistematic viaţa personală, cea trăită şi cea netrăită, «în umbra» unor istorii mitice, care, la fel ca aceea din Camionul, reprezintă mari metonimii modelatoare (ceea ce teoria literară franceză numeşte, de la Gide încoace, mise en abyme)…” 

„Filmul, care rămâne obiectul central al analizei noastre, ne permite să surprindem, alături de aportul creator al lui Carné, Kosma, Trauner, şi pe cel al actriţelor şi actorilor etc., precum şi modificările mai mult sau mai puţin consistente, provocate de trecerea de la cuvânt la imagine. Filmul poate astfel încuraja o viziune de ansamblu sau de detaliu, care sunt fie implicite în scenariu, fie absente, dar compatibilizabile cu acesta. Lista planurilor ne dă rezumatul vizual al filmului.”

„Conceput în timp de pace, pe urmele – inconştient – ale lui Carné, scenariul şi povestirea lui Duras pot să-și permită fie asocierea deschisă între iubire şi război, cu morţile pe care le comportă şi una, şi altul, fie – şi acesta este sensul analizei noastre – să «beneficieze» de intensitatea latentă care animă memoria culturală a balului îngheţat din Oaspeţi de seară. Duras a văzut oare filmul lui Carné? Ea nu a vorbit despre el, din câte ştiu.”