Periscop. Mărturiile unui venetic
Întrebat fiind ce este memoria, un copil a dat o definiție remarcabilă: „My memory is the thing I forget with”, a spus, adică, „memoria este lucrul cu care uit”. În lipsa unei experiențe adecvate, copilul nu putea să-și dea seama cât de profund reală era observația pe care a făcut-o. Pentru asta e nevoie mai întâi să treci prin viață, iar apoi s-o chemi la judecată. De-abia atunci constați că memoria este, de asemenea, un magazioner lipsit de onestitate.
Constantin Eretescu
Întrebat fiind ce este memoria, un copil a dat o definiție remarcabilă: „My memory is the thing I forget with”, a spus, adică, „memoria este lucrul cu care uit”. În lipsa unei experiențe adecvate, copilul nu putea să-și dea seama cât de profund reală era observația pe care a făcut-o. Pentru asta e nevoie mai întâi să treci prin viață, iar apoi s-o chemi la judecată. De-abia atunci constați că memoria este, de asemenea, un magazioner lipsit de onestitate. El nu ține în ordine registrele faptelor trăite. Nu se sfiește să fure de sub ochii tăi. Să înlocuiască evenimente importante cu altele lipsite de însemnătate. Descoperi, cu surprindere, că hălci mari de viață lipsesc de la apel. În locul lor, te întâmpină prelungite perioade de tăcere, ca și cum nimic din ceea ce s-a petrecut în jur n-a produs vreun ecou, iar inima ta n-a vibrat la nicio emoție, cu toate că știi bine că nu poate fi așa. Iar atunci când îl tragi la răspundere, îți spune liniștit că a făcut toate acestea spre binele tău.
La capătul tuturor vămilor, rămâi în palmă cu o mână de întâmplări la persoana întâi: ele sunt singurele mărturii ale trecerii prin viață.
Constantin Eretescu
Fișa tehnică
- An apariție
- 2024
- Ediție
- revăzută de autor
- ISBN
- 978-630-6543-53-3
- Format
- 105x170mm
- Tip copertă
- Cartonată
„Văzute prin luneta întoarsă a anilor scurși, din întâmplări zguduitoare la vremea lor nu rămân adesea decât amintiri incerte. Timpul este un concept flexibil, dar distanța produce și ea schimbări de optică. O scriere memorialistică este și o scriere intens subiectivă. Perspectiva ierarhizează și, nu de puține ori, distorsionează profilul evenimentelor. Până la urmă, biograful are libertatea și – îndrăznesc să spun – chiar îndatorirea de a vedea numai ceea ce rămâne convins că merită să fie văzut. Selectează, omite, pune – nu fără mici satisfacții – pălării pe capul unor persoane care nu le-au purtat, rămânând fidel lui însuși prin aceea că ajută la relevarea unui accent sau a unui punct de vedere care ar risca altminteri să rămână obscur.”
„Despre o biografie, ca despre orice istorie, pot fi spuse multe lucruri. Unul dintre ele este acela că ea poate fi scrisă la diferite grade de magnitudine. Înmuiatul madlenei în ceașca plină cu ceai declanșează în Proust amintiri descrise în mai multe volume. În același timp, istoria omenirii poate fi cuprinsă în câteva rânduri. Un incident mărunt, menținut în prim-planul memoriei, ia adeseori proporțiile unui cataclism. Văzute prin luneta întoarsă a anilor scurși, din întâmplări zguduitoare la vremea lor nu rămân adesea decât amintiri incerte.”
„Calea Rahovei era un concentrat al Bucureștiului, așa cum esența de vanilie este un concentrat al fructelor acelei plante. Pentru cei din generația noastră, strada asta șerpuită este asociată cu câteva instituții de care preferăm să nu ne aducem aminte. Una dintre ele era sediul celebrei Securități – un șir de clădiri joase, înconjurate de un zid înalt de cărămidă tencuită și ocupând un cvartal întreg, cuprins între Calea Rahovei, 11 Iunie și Sfinții Apostoli. Clădiri modeste, dacă le privești din exterior, dar, se pare, cu multe și felurite celule în care s‑au comis nenumărate fărădelegi. N‑am nicio idee ce vor fi fost clădirile acelea în vremuri mai normale, bănuiesc totuși că a existat o anume continuitate, chinuirea aproapelui având și la noi o tradiție lungă.”