Scrieri despre literatura română

Doctor în litere la Sorbona, profesor de literatură franceză la Universitatea din La Laguna, Alexandru Ciorănescu (1911-1999) este unul dintre spiritele enciclopedice ale culturii europene din secolul trecut. După studii de filologie, arhivistică și paleografie la București, se formează ca istoric pe lângă Nicolae Iorga, iar ca specialist în literatură comparată sub îndrumarea lui Paul Hazard și Fernand Baldensperger. Opera sa surprinde prin extraordinara bogăție tematică, în care se regăsesc studii de istorie literară românească, franceză, italiană și spaniolă, cercetări de lexicologie, analize de literatură comparată, reflecții asupra utopiei și timpului, traduceri ale unor lucrări esențiale, biografii, dar și romane, poezii și piese de teatru apreciate de critică.

„În studiul literaturii comparate, dovedirea izvoarelor are ca principal interes pe acela de a reconstitui o atmosferă literară şi de a îngădui cunoaşterea şi analizarea procesului de creaţie, prin separarea factorilor adiacenţi. Aceste studii de literatură comparată, aplicate asupra domeniului românesc, îndreptăţesc concluzia că cei mai de seamă dintre scriitorii noştri au avut o experienţă europeană, o cunoaştere mai mult sau mai puţin adâncită a unui izvor de inspiraţii, altul decât cel local. Aceasta nu dovedeşte altceva decât că spiritul european e prezent şi fecundează fiecare dintre aceste încercări, conferindu le valoarea lor incontestabilă de universalitate. [...] Graţie acestui spirit european, se poate vorbi astăzi de o cultură românească, susţinută prin propriile sale mijloace şi care, fără a ignora adânca solidaritate de gândire a continentului, sporeşte cu fecundidate bunurile noastre naţionale.” (Alexandru Ciorănescu)

„Erudiția, puterea de muncă și inventivitatea manifestate de către Alexandru Ciorănescu în studiul a trei literaturi europene majore (franceză, spaniolă, italiană) încep prin mai modeste încercări, apărute în «Vlăstarul», revista Liceului «Spiru Haret», unde viitorul profesor a fost elev, câțiva ani după Mircea Eliade. [...] Cum spune undeva în «Amintirile» lui, toată viața, în cercetările sale, Ciorănescu fusese mișcat numai de o curiozitate pe care am pomenit o: nu pentru lucrurile sau oamenii din jur, cum a recunoscut, ci pentru chestiunile intelectuale, pentru documentele, textele și cărțile pe care le iubea pasional și pe care își dădea ultimul ban, în sensul propriu. [...] Practic, încă înainte de a și contura o «specializare» cu care să se afirme, el rupe barierele tradiționale și ocupă poziții temeinice în toată cercetarea literară, manifestându și puternica sa curiozitate pentru tot ce era legat de literatură.” (Mircea Anghelescu)

„Abilitate de stihuitor care utilizează în chip fericit forme încă nefolosite de prozodia română, varietate de închipuire şi de vocabular, respiraţie susţinută şi vastă a versului eliberat din strâmtoarea frazelor scurte şi lipsite de incidente, toate acestea se adaugă astfel meritelor de fond ale poeziei lui Depărăţeanu, dovedind că, şi în ceea ce priveşte aspectul formal al operei lui, condamnarea ce îl relegase în uitare este neîntemeiată şi nedreaptă.”

„Stilul de viață balcanic reprezintă, ca în tot Orientul, o concepţie hedonistică a vieţii, o dulceaţă apolinică, o indulgență care se poate confunda cu pasivitatea, o agreabilă inerţie şi un foarte comod fatalism: virtuţi individuale pe care lumea modernă, din ce în ce mai gregară şi mai masificată, le consideră ca vicii şi le condamnă ca factori siguri de descompunere. Civilizaţia zisă modernă este aseptică la orice confort interior; dar, chiar şi fără ea, societatea românească nu s ar mai recunoaște în vechile modele de urbanitate.”

„Trecutul nu e câmpul în care prezentul adună cioburi, ci modul în care esenţe vechi devin altceva prin prezenţe noi. Scrutarea trecutului e o dublă devenire: a lui prin noi, spre proiecţiile viitoare, şi a noastră spre el, prin amintire şi memorie.”

„Arta nu se produce prin generaţie spontanee, nici prin partenogeneză; dar e la fel de sigur că nici înrudirile, integrările, grupurile de influență şi de presiune nu sunt explicaţii suficiente. Dacă ne ar lipsi, am fi privaţi de o compartimentare comodă, dar nu de o definiţie coerentă. Cu sau fără paralelismul curentelor similare, coordonatele universului mental sunt aceleaşi.”

„Eminescu e «învățat» în arta de a muri: rămâne totuşi o preocupare sau o îndoială care nu se risipeşte prin învăţătură, pentru că priveşte arta de a nu mai fi, adică perspectivele care ne pândesc dincolo de moarte. Pentru tot ce va fi după, el e la fel de pregătit ca noi: ştim unde duce drumul vieţii, dar nu putem şti dacă există – şi până unde ne duce – un drum al morţii.”

„În aceste condiții, clasicismul nu putea fi pentru cultura română decât un strat adăugat; el răspunde nu atât unei nevoi profunde a spiritului, cât acestei nevoi de asimilare și de ubicuitate caracteristică spiritului românesc. Lucrul acesta este atât de adevărat, încât asimilarea clasicismului nu s a produs în România prin intermediul scriitorilor clasici sau neoclasici, ci prin intermediul romanticilor. [...] Nu e vorba despre un decalaj în timp, ci despre un amestec al valorilor, care face să fim romantici fără pasiune și clasici fără convingere.”