DESPRE CRUZIME ÎN POLITICĂ. Din Antichitate la khmerii roșii

„Israel, Gaza, Ucraina, Armenia... Imaginile masacrelor barbare pe care le credeam de mult dispărute reapar cu forță în secolul nostru dominat de tehnologie. În contextul revenirii epocilor sălbatice, volumul coordonat de istoricul Stéphane Courtois se dovedește de o tragică actualitate.” – Le Point

80,00 RON

cu TVA

Descriere

De la începuturile sale, istoria umanității a fost marcată de inomabile acte de violență – crime, masacre și suplicii – săvârșite individual sau pe fondul unor explozii colective de atrocitate. Odată cu apariția statului de drept, cruzimea devine însă un pandant al puterii politice, riscând oricând să ajungă, ilegitim și în cazuri extreme, o practică predilectă a instituțiilor de represiune. Într-o radiografie sistematică și tulburătoare a cruzimii politice din Antichitate și până în zilele noastre, studiile reunite aici sunt tot atâtea explorări fundamentale pentru înțelegerea resorturilor sociale, politice și culturale ale acestui fenomen. Un parcurs clar și extrem de documentat, care descoperă treptat o terifiantă geografie a ororilor: arenele antice romane, toposurile marilor bătălii, locurile de execuție în epocile dominate de revoluții și războaie civile sângeroase, Gulagul sovietic, lagărele naziste de exterminare sau mai recentele spații ale atrocităților din Algeria, China și Cambodgia.

Fișa tehnică

Autor Stéphane Courtois

Referință: SC-DCP

Fișa tehnică

An apariție: 2025
Traducere din limba franceză: Mihaela Voicu și Ileana Busuioc
ISBN: 978-630-6543-83-0
Format: 155 x 215 mm
Număr pagini: 496
Tip copertă: Cartonată

Coordonatorul despre carte

„Există, de fapt, un domeniu în care folosirea forţei şi deci şi a violenței este permanentă, şi anume politica, în care puterea se exercită de către un grup ce deţine prerogativele statului legitim şi legalizează violența prin intermediul legii şi al braţelor sale seculare – tribunalele, poliţia şi armata. La aceasta se adaugă violenţa simbolică a sancțiunilor în orice instituţie controlată de stat – şcoală, cazarmă, serviciu public –, dar şi violenţa psihologică a mass-mediei prin intermediul linșajului mediatic care, odată cu invazia pseudo‑«reţelelor sociale», ajunge din ce în ce mai des la crude condamnări la moarte socială de către mulțimea internauţilor. (…) Manifestările cruzimii în domeniul politic au fost, la origine, efectul unui proces de escaladare şi de supralicitare a violenţei care ajunge la paroxism şi nu-și poate găsi reglementarea decât prin moarte. (…) Încă de la început, statul modern a favorizat mereu limitarea violenţei politice. În schimb, anumite împrejurări provoacă alunecarea în cruzime, mai cu seamă războiul şi războiul civil. Cât despre regimurile totalitare, acestea inaugurează forme de violenţe în masă inedite, care par să depăşească cruzimea.”

Stéphane Courtois

Semne de carte

„Această pedepsire a cruzimii prin cruzime dovedeşte, fără îndoială, ura şi dorinţa de răzbunare a autorului acţiunii de pedepsire, fie că este vorba despre principe, despre o facţiune adversă sau despre populaţie. Un exemplu semnificativ este cel al căderii şi uciderii, la sfârşitul secolului al XIII-lea, a lui Alberico da Romano, care îşi exercitase puterea crudă şi tiranică asupra mărcii Treviso, în vreme ce fratele său, Ezzelino, evocat mai sus, guvernase prin teroare marca vecină a Veronei, întemeindu-și puterea pe masacre şi cruzimi excesive.”

„Ciclul clasic al Gulagului era următorul: denunţare, supraveghere, arestare, Lubianka, închisoare de tranzit, lagăre şi muncă sclavagistă, exilare pe viaţă, moarte în cursul etapelor precedente sau întoarcere la «viaţa normală», supraveghere sporită a fostului zek, tentative de cicatrizare fizică şi psihică, umiliri în plan profesional şi amenințări, posibilitatea unei noi condamnări la deportare în Gulag. Prima etapă a acestui ciclu infernal era groaza care preceda arestarea. În timpul Marii Terori erau atât de multe dispariţii, încât toată lumea se temea că va fi ridicată de NKVD.”

„De mai multe decenii încoace, cruzimea se înscrie în diferite registre discursive, atât istorice, cât şi memoriale. Când este vorba de cruzime, ne pândeşte pericolul de a propune o adevărată martirologie şi de a cădea într-un senzaţionalism nesănătos. Nu din pricină că noțiunea de «martir», inoperantă în plan juridic, nu și-ar avea locul în memoria, ca şi în istoria Franţei anilor 1940–1945. Aceasta are de altfel legătură cu cruzimea, aşa cum remarcă Luc Capdevila, care subliniază că figura martirului se bazează pe «asocierea suferinţei şi a morţii provocate de barbaria şi cruzimea duşmanului».”