Ștefania Cristescu-Golopenția

ȘTEFANIA CRISTESCU-GOLOPENȚIA (1908–1978) a fost socioloagă, etnoloagă, profesoară, membră marcantă a Școlii Sociologice de la București, participantă la campaniile monografice desfășurate în anii 1920–1930 și conduse de profesorul Dimitrie Gusti. Licențiată în filosofie (iunie 1930) și în filologie (octombrie 1930), a făcut studii de specializare în Franța (1932–1934) și un doctorat asupra practicilor magice din satele românești, sub îndrumarea lui D. Gusti. I-au apărut două volume: Gospodăria în credințele și riturile magice ale femeilor din Drăguș (Făgăraș) (1940, 1944, 2002) și Descântece din Cornova–Basarabia (1984, 2003), pentru primul primind Premiul Vernescu al Academiei Române (1941). A publicat și numeroase articole științifice, mai ales în revistele școlii gustiene Arhiva pentru Știința și Reforma Socială și Sociologie Românească.

În 1950, ca urmare a instaurării comunismului și a eliminării sociologiei din învățământ și cercetare, ca disciplină „reacționară”, soțul Ștefaniei Cristescu-Golopenția, sociologul și statisticianul Anton Golopenția, a fost încarcerat și a murit în închisoare, iar de atunci, ea a lucrat ca profesoară la școli gimnaziale din București. De la sfârșitul anilor ’60, a făcut repetate demersuri pentru reabilitarea soțului și pentru publicarea unora dintre lucrările lui, precum și un volum de corespondență a acestuia cu personalități din perioada interbelică românească și din alte țări, însă nu a reușit să publice scrierile pe care le editase. În România, după 1990, fiica Ștefaniei Cristescu-Golopenția și a lui Anton Golopenția, Sanda Golopenția, a publicat (aproape) întreaga arhivă de studii, documente și corespondență a părinților săi.