DICȚIONAR DE STILISTICĂ — Poetică, retorică, naratologie, versificație

„La noi în ţară – o ţară unde, în ultimele decenii, s-au dezvoltat în ritm rapid studiile de poetică şi stilistică – posedăm totuşi puţine enciclopedii consacrate artei scrisului. Dincolo de lucrarea de pionierat a lui Gh. N. Dragomirescu (Mică enciclopedie a figurilor de stil, 1975), multă vreme singura operă de acest fel, a apărut şi masivul Dicţionar de ştiinţe ale limbii (1998, 2001, 2005), unde terminologiei de poetică şi de stilistică îi sunt consacrate numeroase articole. În calitate de autoare a acestor articole, pe care cartea de faţă le preia şi le completează, mi-am dat seama, încă din perioada când lucram la Dicţionarul în cauză, că stadiul criticii şi al exegezei contemporane româneşti ar avea nevoie de un instrument de lucru mai amplu şi mai cuprinzător. De aceea, plecând de la experienţa acumulată cu ocazia Dicţionarului de ştiinţe ale limbii, am redactat volumul de faţă, ce cuprinde noţiunile fundamentale ale artei scrisului, amplificând atât numărul, cât şi conţinutul articolelor-text.”

„DESCRIERE

Element component al structurii textului*, inclus în şi subordonat faţă de textul narativ*; descrierea oferă informaţii despre personajele, obiectele, spațiul şi timpul care însoţesc/ configurează desfăşurarea acţiunii. Intrată mai târziu decât naraţia* în atenţia studiilor moderne de stilistică, descrierea are – în organizarea textuală – un statut mai vag decât al acesteia, constituindu-se ca unitate textuală independentă pe baza unor reguli mai greu discernabile. A fost definită ca «o secvenţă de suprafaţă care se opune dialogului, povestirii etc.» (A.J. Greimas – J. Courtés), cu completarea ulterioară că ea reprezintă «o unitate textuală controlată de operaţii cu dominantă ierarhizantă, taxonomică şi paradigmatică» (Ph. Hamon).”

„EXORDIU

În Antichitate, scurtă parte iniţială a discursului oratoric, destinată să atragă atenţia auditoriului/ bunăvoinţa judecătorului (captatio benevolentiae) faţă de cauza apărată. Posedând un anume grad de afectivitate* a expresiei, constituie o modalitate de presiune exercitată de orator asupra arbitrului «cauzei», cu scopul de a‑l influenţa favorabil. Această introducere este urmată de partea centrală a discursului, alcătuită din două componente: propositio (care comunică obiectul discursului, ceea ce trebuie probat) şi argumentatio (care prezintă probele).”

„NARATAR

În studiile de naratologie*, al patrulea termen din perechile autor/ cititor şi narator*/ naratar. Spre deosebire de cuplul autor/ cititor, a cărui existenţă este evidentă, cuplul narator/ naratar denumeşte entităţi fictive, „de hârtie” – cum le numeşte R. Barthes. Astfel, naratarul nu coincide cu cititorul virtual al naraţiei, ci are, ca şi naratorul, o existenţă strict textuală, adesea greu de identificat şi rar menţionată în text. Prezenţa sa este presupusă de anumite mărci, mai ales de conţinut şi prea puţin formale: adresări, aluzii la evenimente legate de naraţie, consideraţii cu caracter generalizator ce pot avea un destinatar intern, diferit de cititor.”

„2. Ritmul tonic este un ritm calitativ (în opoziţie cu cel cantitativ al versificaţiei antice), specific fazelor moderne din dezvoltarea poeziei, şi are ca unitate ritmică silaba. Proprie ritmului tonic este succesiunea regulată a silabelor accentuate şi neaccentuate, combinate într‑o unitate compusă de versificaţie, piciorul*. (Ritmul cantitativ, propriu poeziei latine şi greceşti, de exemplu, avea la bază o altă unitate minimală – mora*, echivalând cu o silabă scurtă; silaba lungă dura două more.)”

„SINECDOCĂ

Figură* semantică (trop*) şi procedeu lingvistic, formă particulară de metonimie*, realizată prin înlocuirea unui nume cu altul, pe baza unei relaţii cantitative între cei doi termeni: Am văzut în depărtare o pânză. Raportul logic pe care se sprijină sinecdoca este cel stabilit între parte şi întreg, în ambele sensuri. • Sinecdoca rezidă, de fapt, în utilizarea unui cuvânt într‑un sens ce reprezintă o parte din alt sens al aceluiaşi cuvânt (Tz. Todorov).”