Opere 7. O teorie a secundarului. Imperfecțiune și înfrângere

Cartea de faţă [O teorie a secundarului] pune în discuţie relaţia dintre evoluţia socio-istorică şi literatură, din punct de vedere teoretic şi tipologic. Prima parte este dedicată constatării că, în general, operele literare majore şi marii scriitori par conservatori, ba chiar reacţionari. Observaţia este exemplificată punând în relaţie autorii respectivi cu tendinţele şi poziţiile istoriceşte progresiste, fie din vremea lor, fie din perioadele ulterioare. (…) A doua parte a cărţii conţine mai multe capitole care demonstrează în ce fel activităţile culturale în general (şi cele literare, în particular) modelează sau influenţează centralul sau principalul în istorie. (…) O a treia secţiune investighează rolul dialectic jucat de literatură în istorie, printr-o analiză a caracterului indirect şi a imperfecţiunii. (…) Studiul meu se doreşte, aşadar, o explorare a secundarului, o teoretizare în jurul secundarului, dar şi o celebrare a secundarului.

[Imperfecțiune și înfrângere] Primul capitol va aborda câteva consideraţii generale cu privire la modul de funcţionare a filosofiei istoriei. (…) Următoarele două capitole ilustrează cazuri particulare şi sunt menite să servească drept exemple concrete ale temei generale. Astfel, în capitolul al treilea mă voi referi la relaţia dintre scrierile istorice şi scrierile literare, rezervând un anumit spaţiu şi utopiei, dar şi soluţiilor politice intermediare. (…) În mod similar, cel de-al patrulea capitol va încerca să ofere o ilustrare concretă a argumentelor invocate în secţiunile precedente. Europa Centrală este prezentată ca o zonă istorico-geografică individualizată, printre altele, de un „etos” al instruirii. (…) Cel de-al cincilea capitol va trasa câteva concluzii, enumerând totodată unele motive pentru care literatura a fost, de regulă, privită cu suspiciune, în nenumărate contexte socio-istorice, fiind adesea supusă persecuţiilor fără drept de apel – nu doar în trecut, ci şi în prezent.

Virgil Nemoianu

„Practicianul secundarului va observa că o concepţie estetică asupra lumii sau lauda gestului de a oferi daruri – lucruri deopotrivă dezirabile şi emoţionante – îşi au propriile lor pericole şi trebuie să fie supuse propriilor lor limite. Limbajul secundarului (sau, poate, limbajul în general?) mediază şi temperează instinctele de cucerire şi de centralizare ale speciei noastre istorice. Concomitent, filtrarea prin secundar va proteja aceste impulsuri principale de ele însele. Le va permite să exercite un efect notabil, fără a distruge substanţa căreia încearcă să-i dea formă, şi nici pe sine.”

„În sistemul de reflecţii asupra secundarului, subiectul devine versatil şi prolific în bogăţia lui. Metaforele şi imaginile mitice ale bolii atentează la realitatea ei şi o modifică, tot aşa cum orice fenomen secundar îmblânzeşte şi modifică forţele principalului, exprimate deschis ca fiind nocive şi auto-distructive. Apoi, maladia mai complexă (cu împletitura ei de real şi imaginar) intervine, ca un fel de răsucire pe drumul mişcării culturale, şi-i imprimă acesteia propria rotaţie secundară, de exemplu în operele literare. Suntem, deci, martorii unor lungi serii de modificări datorate unor agenţi secundari care se întreţin reciproc şi se transformă unul în altul, fără a fi ancoraţi vreodată la punct fix.”

„Consider că utilizarea conceptului de secundar deschide noi perspective, care nu ar putea fi observate din interiorul altor cadre conceptuale. De pildă, principiul dialogic este doar paratactic, putând fi privit ca o sursă a scepticismului şi stagnării. Recunoaşterea secundarului implică o acceptare a creaţiei şi progresului, precum şi o pledoarie pentru integritate şi dreptate în viaţa epistemologică şi istorică. Se acceptă înfrângerea şi imperfecţiunea, cărora li se face loc în interiorul existenţei ca un întreg.”