Violență și animalitate. Explorări fenomenologice

„Abordarea fenomenologică se individualizează prin două trăsături: nu își propune să explice violența pornind de la cauze și nu are un scop practic de intervenție socială, în vederea reducerii sau prevenirii violenței. Abordarea fenomenologică, fiind eminamente descriptivă, ne invită să înțelegem fenomenul violenței așa cum se arată, acolo unde se arată, în facticitatea sa, așa cum survine în lumea vieții noastre de zi cu zi, în concretețea trăită a experienței noastre, într‑un registru pre‑teoretic și pre‑reflexiv. Pentru a rămâne fenomenologic, discursul descriptiv despre violență nu poate fi nici moralist, nici activist-polemic, nici politic, nici furnizor de soluții practice. El nu poate cădea în apologie, nici într‑o direcție, nici într‑alta, ci urmărește doar să descrie și astfel să înțeleagă fenomenele în structurile lor fundamentale, dincoace de orice atitudine pro sau contra. Nu este vorba, desigur, de a justifica sau de a legitima violența, dar nici de a‑i face din start un rechizitoriu pornind de la un ideal al non‑violenței. Fenomenologia – atât în privința violenței, cât și în privința altor teme pe care le abordează – trebuie să rămână dincoace de orice luare concretă de poziție.”

„Violența nu s‑a numărat printre problemele centrale ale fenomenologiei, cel puțin nu în etapa sa inițială, centrată mai degrabă asupra analizei structurilor constitutive ale conștiinței și experienței. Această situație se va modifica însă considerabil după izbucnirea Primului Război Mondial: un bogat material documentar (De Warren & Vongehr, 2017) dovedește atitudinea militaristă, adeseori entuziastă, asumată la începutul războiului de mulți fenomenologi, inclusiv de Husserl (Bruyéron, 2014, pp. 79–106), înclinând spre finalul războiului către o amară dezamăgire și către pacifism. Astfel, cel puțin o figură istorică a violenței, războiul, a devenit o problemă de neocolit pentru fenomenologi, angajați în acest eveniment atât pe plan personal, cât și pe cel intelectual. Cel mai izbitor exemplu al acestei Kriegsphilosophie în cadrul „frontului fenomenologic“ este cartea ideologică a lui Max Scheler, Der Genius des Krieges und der deutsche Krieg, scrisă în toamna anului 1914, care afirmă că războiul nu este doar natural, ci servește de asemenea la creșterea și revitalizarea dimensiunii cultural‑spirituale a națiunii germane.”

„Există o întreagă serie de analogii care structurează relația noastră cu animalul, punând în lumină faptul că animalul este polul subiectiv al actelor sale. Ca pol al actelor sale, el este un «eu», un ego. Husserl atribuie într‑adevăr animalului un caracter de ego, precum și caracterul de a fi subiect al actelor sale egologice și al fluxului său de conștiință (Hua 37, p. 296). Totuși, Husserl accentuează faptul că noi nu putem atribui animalului un «eu personal», deoarece «a fi persoană» trimite la o comunitate de persoane, și la normativitatea moralității1, la o istoricitate și la o comunitate trans‑generațională, precum aceea care permite ființei umane să devină «subiect al unei lumi culturale», legată structural de întregul umanității.”

„Esențial în acest context este faptul că violența nu e un fenomen omogen pentru toți cei ce participă la el. Prin urmare, nici afectivitatea nu survine în chip uniform, ea nu apare în același fel în diversele manifestări ale violenței: căci experiența mea afectivă se schimbă structural dacă înfrunt un adversar intr‑o încleștare reciprocă, dacă sunt victimă în fața agresorului, sau dacă sunt agresor în fața victimei, sau dacă devin brusc și involuntar martor la unul dintre aceste conflicte violente. Inevitabil, perspectivele diverse pe care le putem diferenția în cadrul experienței emoționale a violenței pretind, fiecare în parte, analize detaliate.”