Chronosophia – chipuri ale timpului
La zece ani de la prima apariție a volumului Chronosophia – chipuri ale timpului, Mihai Dinu readuce în prim-plan, odată cu această nouă ediție revăzută, un studiu original, extrem de complex asupra timpului. Ineditul constă în modalitatea prin care autorul scrutează obiectiv tocmai percepția subiectivă asupra timpului. Așadar, un studiu obiectiv asupra timpului subiectiv. Erudiția și propensiunea pentru interdisciplinaritate ale autorului se fac simțite prin pluralitatea perspectivelor: timpul este privit în lumina filosofiei, psihologiei, matematicii, teoriilor muzicii şi literaturii şi, în final, a teologiei.
La zece ani de la prima apariție a volumului Chronosophia – chipuri ale timpului, Mihai Dinu readuce în prim-plan, odată cu această nouă ediție revăzută, un studiu original, extrem de complex asupra timpului. Ineditul constă în modalitatea prin care autorul scrutează obiectiv tocmai percepția subiectivă asupra timpului. Așadar, un studiu obiectiv asupra timpului subiectiv. Erudiția și propensiunea pentru interdisciplinaritate ale autorului se fac simțite prin pluralitatea perspectivelor: timpul este privit în lumina filosofiei, psihologiei, matematicii, teoriilor muzicii şi literaturii şi, în final, a teologiei.
Fișa tehnică
- An apariție
- 2012
- Ediție
- I
- ISBN
- 978-606-8401-04-1
- Format
- 10,5 CM x 17,0 CM
- Număr pagini
- 509
- Tip copertă
- Cartonată
„Mărturisim a ne fi apropiat de timp nu atât cu teamă, cât, mai degrabă, cu admiraţie şi cu un soi de tandreţe. Chronos merită deopotrivă respectul şi dragostea noastră: respectul neînfricat şi demn pe care ar trebui să-l datorăm duşmanilor, dar şi iubirea pentru un prieten drag, alinător al tuturor suferinţelor sufleteşti. «Timpul e un zeu blând», scria Sofocle în Electra. Unul dintre părinţii psihologiei percepţiei temporale, Jean Marie Guyau (1854-1888), adăuga că este şi un artist. Timpul ne filtrează amintirile, eliminând secundarul şi accesoriul pentru a configura o imagine ameliorată, coerentă şi chiar idealizată a trecutului, de unde şi nostalgia cu care acesta este, mai întotdeauna, evocat. El ştie, ca nimeni altul, să arunce în uitare micile necazuri care ne-au însoţit chiar şi în momentele cele mai fericite ale existenţei noastre, învăluind vechile emoţii într-o aură de puritate pe care numai retrospecţia le-o poate conferi. A urî timpul înseamnă să nu îi înţelegi raţiunile profunde, meritul incontestabil de a fi făcut posibilă evoluţia lumii şi a noastră («Tempora mutantur et nos mutamur cum illis»), de a ne fi îmbogăţit cu acea experienţă nepreţuită care se identifică, în ultimă analiză, cu propria noastră personalitate.
Despre toate acestea, privite în lumina filosofiei, psihologiei, matematicii, teoriilor muzicii şi literaturii şi, în final, a teologiei, va fi vorba în cele ce urmează. Dintre perspectivele menţionate, singură cea matematică ar putea părea oarecum rebarbativă cititorului nefamiliarizat cu demersurile de această factură. Îl sfătuim ca, cel puţin la o primă lectură, să ignore secţiunea alcătuită din capitolele XII-XVIII, deloc indispensabilă pentru înţelegerea esenţei fenomenelor analizate.”
Chronosophia - chipuri ale timpului, „Preambul”, p.17
„Într-adevăr, nu sunt necesare cine ştie ce incursiuni savante în psihologia stadială a dezvoltării personalităţii umane pentru a recunoaşte în fazele timpurii ale vieţii perioada cea mai activă de edificare a universului nostru interior, perioadă în care evenimentele decisive pentru întreaga evoluţie ulterioară a eului (începând cu luarea în posesie a propriului trup, mai întâi prin constatarea experimentală a limitelor sale spaţiale, apoi printr-un lung şir de acte senzorio-motorii cărora li se datorează «construirea unei serii de scheme perceptive, a căror importanţă în structurarea ulterioară a gândirii nu poate fi negată fără o simplificare exagerată») se succed cu o viteză incomparabil mai mare decât la maturitate. Ritmul extrem de viu al achiziţiilor de ordin cognitiv din prima fază a copilăriei are drept urmare o dinamică impresionantă a procesului de construire a «realului», proces ce se încetineşte treptat, pe măsura înaintării în vârstă. Pentru fiecare dintre noi, lumea îşi are obârşia în adimensionalitatea ignoranţei noastre iniţiale şi creşte spectaculos prin expansiunea explozivă a cunoaşterii infantile, într-un «little bang» analog Big Bangului care s-a aflat la originea formării universului material.
Rolul de decelerare a mişcării de expansiune, jucat în modelele cosmogonice nestaţionare de interacţiunea gravitaţională dintre particule, revine aici unui întreg complex de forţe de frânare, de natură deopotrivă fiziologică, psihologică şi socială, care ar merita o analiză separată. Să notăm numai, pentru moment, că pentru adultul «fixat» din punct de vedere familial şi profesional, şi deci intrat pe palierul unui «regim de funcţionare» relativ uniform, viteza de expansiune a universului propriu este, fără îndoială, cu mult mai scăzută decât cea corespunzătoare propriei copilării sau adolescenţe.”
(1)Jean Piaget, Naşterea inteligenţei la copil, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1973, p. 6.
„Poeţii au fost, cu alte cuvinte, preocupaţi dintotdeauna de marcarea prin repere cu apariţie regulată a dimensiunii temporale obiective a versului, pe canavaua căreia să poată înscrie pulsaţiile neregulate, mult mai subtile ale unui tempo subiectiv. Metrul, în accepţiunea prozodică a termenului, a jucat rolul tic-tac-ului uniform care jalona această axă temporală. O primă întrebare ce se poate pune, în această ordine de idei, este în ce măsură „timpul obiectiv” al poeziei se aseamănă numai sau coincide de-a dreptul cu timpul obiectiv universal. Răspunsul trebuie căutat pornindu-se de la postulatul, astăzi unanim acceptat, că scopul oricărui creator este acela de a da naştere unei lumi autoconsistente, al cărei unic criteriu de validare să fie coerenţa ei interioară. Aşa cum a arătat-o, în modul cel mai convingător, evoluţia artelor plastice moderne, asemănări între universul operei şi realitatea exterioară acesteia pot exista, dar ele nu constituie, în niciun caz, condiţii ale valorii artistice, o pictură non-figurativă nefiind, din principiu, nici inferioară, nici superioară esteticeşte uneia realiste.”
În Mihai Dinu trăiesc un om de ştiinţă, un filosof şi un scriitor. Dar ei nu duc vieţi paralele, ci se află tot timpul împreună. La strălucirea operei, se adaugă farmecul prezenţei sale umane. O personalitate inconfundabilă a culturii româneşti, care în Chronosophia îşi găseşte o expresie majoră.
- Solomon Marcus, 9 aprilie 2012
LA&I, suplimentul ziarului Cotidianul
Cartea este palpitantă datorită abordării incomodei teme a timpului simultan din trei perspective: ştiinţa, literatura şi filosofia.
- Christian Crăciun, LA&I, 06.10.2002
Revista română de Jurnalism şi Comunicare
Indiferent dacă cititorul volumului Chronosophia va căuta să identifice un anumit tip de teme mai apropiate sieşi sau va fi receptiv la toate sugestiile autorului, i se vor impune atenţiei negreşit amploarea şi profunzimea cercetării, originalitatea soluţiilor, frumuseţea scriiturii.
- Carmen Diaconescu, Jurnalism şi Comunicare, anul II, nr. 4, 2003
Observator cultural
Scrisă cu pasiune, admiraţie şi tandreţe, lucrarea lui Mihai Dinu reprezintă un important reper al bibliografiei dedicate fascinantei probleme care este timpul.
- Adrian Niţă, „Către o ştiinţă a timpului”, Observator cultural, nr. 206, 03.02-9.02.2004
România literară
Chronosophia este o carte cu adevărat extraordinară.