FAMILIA DIN VERS

„Bunicul meu aicea se odihnea odată.
Pe banca de lemn rustic aşază-te şi tu,
Fetiţa mea, pe locul în care-n vremi stătu
Şi mama – o fetiţă ca tine – cu-al ei tată.

Priveşte dealul unde trăirăm în trecut,
Şi capul drag pe braţu‑mi proptit, aşa, ţi-l lasă.
Încape toată via şi vechea noastră casă
În sufletul tău tânăr din alte vremi făcut.

Departe pe zăvoaie un tren îşi pierde fumul
Ca o năframă care se schimbă-n porumbiei…
Nu fumul, viaţa piere – şi paşii mei mai grei,
Ecou de-acum, urmează pe-ai tăi uşori pe drumul

Pe care şi bunicul cu mamă-mea venea.
N-auzi cum sună paşii lor de odinioară?…
Pe sub castanul mare, în seara ce coboară,
Să-i aşteptăm să vie cu noi, fetiţa mea.”

                                       (Ion Pillat, Odihna tatii)

„În faţa mea, la masă, băiatul meu citeşte
Cu fruntea încreţită puţin de încordarea
Ce-l face să urmeze povestea. Raza lămpii
Uşure îl atinge pe păr bălai şi geana

Lui lungă dă o umbră. E fiul meu. Deasupra-i
Mă văd copil, de-o vârstă, în cadrul de-altădată.
Citesc şi eu la lampă. Mi-e fruntea încreţită
Puţin de încordarea povestei începute.

Am păr bălai. Am gene prea lungi, umbrind privirea.
În ape limpezi ramul mai bine nu-și răspunde
De cum viaţa nouă oglindă poza veche. (...)”

                                     (Ion Pillat, A doua elegie)

„Pentru mine, de o elocvenţă emoţionantă rămân poemele dedicate de Ion Pillat soţiei, ca şi manuscrisele alcătuite pentru Pia şi pentru Dinu, păstrate cu pietate în arhiva familiei noastre. Ceea ce m-a impresionat, din prima clipă, a fost frumuseţea caligrafiei, desfăşurată pe caietele cu hârtie fină, legate cu grijă în coperţi elegante, menite dăinuirii. Transcrierea pe curat a textelor mărturiseşte nu doar afecțiunea pentru cititorii aleşi, ci şi bucuria artistului de a-și vedea cizelată creaţia şi de a o transmite mai departe într-o formă ce îi promitea desăvârşirea.” (Monica Pillat)

„Ca orice poet veritabil, Ion Pillat a înlăturat din versurile aşternute pe hârtie mai toate trăirile şi conotaţiile personale inevitabile, pentru a le înlesni ascensiunea şi plutirea lină în sferele atemporalului şi ale etern umanului. Dovezi nenumărate oferă bruioanele, ciornele şi manuscrisele poetului, în care cercetătorul poate urmări fascinat cum aproape tot ce este individual şi particular se estompează şi se sublimează, în versiuni succesive, devenind în cele din urmă universal şi general uman. Era, desigur, o condiţie sine qua non pentru o lirică rafinată, dar ilustra totodată şi discreţia caracteristică unui suflet aristocrat. Să cutezi, în aceste condiţii, să faci drumul invers, încercând să aduni «familia din vers», pare, la o primă vedere, o întreprindere sortită eşecului, în total dezacord cu însuşi făuritorul versurilor.” (Carmen Brăgaru)