STUDII LITERARE II. LITERATURI STRĂINE

„Cartea de faţă nu este o monografie în sensul obişnuit. Căutând să lumineze o singură problemă de stilistică aplicată – şi anume originalitatea formelor romaneşti la începutul secolului nostru, cu oprire precisă la romanul proustian –, ea are ca obiect o chestiune de lingvistică teoretică, rezolvată cu ajutorul ilustrului exemplu concret. […] La mai mult de jumătate de secol de la dispariţia scriitorului, acest «triptic proustian» vrea să fie o cercetare specializată şi obiectivă, dar nu ne-a părăsit nicio clipă gândul că glosăm pe marginea unei figuri intrate deja în legendă.”

(Imaginea ascunsă. Structura narativă a romanului proustian)

„Lucrarea de faţă realizează un «model semantic» al liricii portugheze, urmărite în realizările ei semnificative din epoca medievală şi până la Fernando Pessoa. Rezultat al unor preocupări consacrate specificului literaturii lusitane, această carte nu va fi nici pe departe o suită de «impresii asupra literaturii portugheze», deşi, în chip fatal, imaginea ilustrului predecesor nu putea să nu ne urmărească. Propunem doar o contribuţie de stilistică aplicată, alcătuită cu o riguroasă dispunere a mijloacelor şi urmărind, fără iluzii, nu strălucirea discursului critic, ci exactitatea demonstraţiei.”

(Formele liricii portugheze)

„În descifrarea imaginii ascunse îndărătul paginilor, vom opera transgresări de planuri din ce în ce mai profunde, până la aproximarea imaginii-model, a imaginii de bază care serveşte drept generator narativ. Chiar din această nouă definire, se poate vedea că metoda îmbrățișată se află la mare distanţă de analizele tradiţionale ale prozei (în egală măsură victime ale depăşitei «analize de text» şi ale epuizantei analize tematice) şi oarecum în vecinătatea tentativelor mai recente de a analiza proza după o schemă comună cu poezia.”

„Filosofia al cărei reflex îl constituie faptele de mai sus ar putea fi rezumată în sintagma «fenomenologie pesimistă»: lumea se compune din fragmente, iar personajul moare la fiecare schimbare importantă din propria-i viaţă. Doar obişnuinţa uneşte comod variante atât de diferite sub acelaşi nume. O concluzie de ordin stilistic apare cu mult mai importantă, pentru că distruge o întreagă manieră seculară de a nara: descoperirea personajului nu incumbă numai cititorului sau numai autorului, deoarece Proust dă admirabil senzaţia că amândoi îl descoperă în acelaşi timp.”

„Există o fază arhaică a speciei intitulate cantiga de amor, o variantă creată spre jumătatea secolului al XIII-lea de către mari poeţi care au excelat şi în cantiga de amigo. Bernaldo de Bonaval este exemplul cel mai frapant. Nu întâmplător, cantiga de amor va fi cea dintâi specie lirică în care influenţele străine încep să se manifeste; ele constau, încă de la jumătatea secolului al XIII-lea, în elemente provensale de amor courtois, în locuri comune franco-provensale cu privire la primăvară, flori, iubire campestră etc. – elemente neportugheze prin esenţa lor, alogene faţă de tradiţie.”

„Din punct de vedere stilistic, Pessoa ortonimul propune simboluri în toată simplitatea şi literalitatea lor: operaţia de «decodare» nu începe niciodată în cadrul poeziei propriu-zise, deoarece semnificațiile infinite ale acestor simboluri se plasează pe linia unei virtualități inepuizabile. Simbolul heteronimilor are o funcţie opusă: el explică, filosofic, lumea; cum aceasta se poate face greu cu ajutorul unui singur simbol, ele se leagă fatal în alegorii.”