Demers polifonic și de o rară efervescență ideatică, izvorât dintr-o profundă admirație față de opera de excepție a Sandei Golopenția, volumul omagial coordonat de Zoltán Rostás și Theodora-Eliza Văcărescu reunește un valoros corpus de studii, adevărate „declarații de dragoste pentru știință”. Îmbinând rigoarea analitică a scrierilor academice cu sunetul cald al afectivității și al prieteniei nestrămutate, contribuțiile celor cincizeci de autori – academicieni, profesori, scriitori, editori – evocă explorările temeinice și uimitor de variate întreprinse de Sanda Golopenția, dar și pasiunea, tenacitatea științifică și răbdarea cu care cercetătoarea scrutează în filigranul unor domenii precum lingvistica, semiotica, sociologia sau pragmatica teatrală. De-a lungul acestor studii, se deosebesc valorile fondatoare ale marilor proiecte culturale ce poartă semnătura Sandei Golopenția, întregindu-i astfel portretul spiritual.

Dincolo de orice idee de succes se află o poveste potrivită, rodul unei ingenioase strategii de a provoca schimbarea și impulsul spre acțiune. Seducătoare prin fluxul ideatic și impecabila retorică a persuasiunii, poveștile relatate de Bernadette Jiwa în acest Scurt ghid pentru a schimba lumea reconstituie, de fapt, etapele unei călătorii spirituale, în miezul căreia cititorul va descoperi un nou mod de a gândi, de a-și imagina un viitor posibil, de a reconfigura lumea și relațiile dintre oameni. Fiecare poveste deschide o nouă perspectivă asupra realității, însă adevărata schimbare este efectul unei alchimii interioare, pentru că în acest fascinant poliedru de imagini posibile se reflectă însăși ființa lăuntrică a omului. În orice cultură organizațională, comunicatorii abili pot articula mai bine relația dintre necesitate și acțiune,  transformând mesajele în povești inspirate, menite să cucerească inimile, să câștige încrederea, să influențeze modul de a privi lucrurile și, în esență, să modeleze viitorul dorit.

Studiile și articolele de etnologie ale lui Constantin Eretescu, reunite în volumul Moartea lui Patroclu, deschid noi perspective asupra culturii și civilizației de tip tradițional, căutând răspunsuri la neliniștitoarea întrebare despre posibilitatea supraviețuirii acestei forme de spiritualitate într-o lume globală. Diversitatea temelor tratate, rigoarea investigației metodologice și preocuparea de a reconstitui o galerie de biografii esențiale pentru domeniul de studiu constituie premisele unei simbolice și pasionante călătorii printre marile mituri, rituri și ceremoniale care dau măsura umanului. Rezultatul minuțioaselor incursiuni întreprinse de Constantin Eretescu se adresează deopotrivă specialiștilor și cititorilor interesați să descopere fundamentele culturii populare, de la ceremonialul funerar antic descris de Homer în Iliada până la o serie de abordări comparative ce relevă surprinzătoare similitudini între diferitele spații de gândire de astăzi.

Puțini sunt filosofii care au influențat cultura secolului XX așa cum a făcut-o Friedrich Nietzsche, care sondează adâncimi nebănuite ale umanului, suscitând interpretări, dar și neînțelegeri la fel de radicale. Concepte precum voința de putere, evaluarea, supraomul, eterna reîntoarcere și nihilismul au cunoscut reverberații puternice nu doar în filosofie, ci și în artă, literatură, psihologie, istoriografie, ba chiar și în biologie, construind un labirint de idei în care sunt imbricate, potrivit unei arhitecturi insolite, dispoziții critice și exerciții genealogice, pentru înțelegerea cărora este nevoie de o ghidare abilă. Cartea lui George Bondor oferă o astfel de îndrumare erudită prin labirintul filosofiei lui Nietzsche, sub forma unei exegeze extrem de riguroase: de-a lungul ei, vom putea surprinde „dansul măștilor” – în jocul căruia profunzimea se împletește, până la confundare, cu suprafața –, dar și pătrunde dramaticul experiențelor de gândire nietzscheene, în care fundamentele de până atunci ale scenariului metafizic al lumii, precum eul, conștiința, substanța sau spiritul, sunt chestionate și reduse la statutul de simple iluzii și aparențe.

Textele literare funcționează, în volumul Literatura în context, ca un revelator mai puternic decât instantaneele fotografice, având calitatea de a comprima, în substanța lor, toate dimensiunile vieții. Exercițiul critic, complementar plăcerii de a citi, selectează un corpus de opere literare asupra cărora este inițiată o minuțioasă căutare a detaliilor semnificative din care se compune atmosfera unei epoci. Sub semnul bibliotecii, în lumea prietenoasă și liniștitoare a cărților, comuniunea cu literatura oferă prilejul unor incursiuni în diferite epoci culturale. Scrierile de la începutul modernității noastre, contribuțiile la noile domenii de cercetare literară, memorialistica exilului ori cărțile supuse restricțiilor din anii cenzurii sunt, pentru Mircea Anghelescu, tot atâtea repere de reconfigurare a relației dintre text și context.

Prin „Poemele gnomice în proză”, anunțate în subtitlul volumului Așternutul insomnicului, C. D. Zeletin oferă cititorilor o adevărată carte de înțelepciune, o pedagogie a bunătății și a vieții trăite sub semnul moral al binelui, frumosului și adevărului. Ivite la confluența unor forme distincte de cunoaștere a lumii – prin rațiune și prin revelație –, reflecțiile și microeseurile sale surprind, deopotrivă, prin turnura aforistică, seducătoarea artă a paradoxului, rafinamentul metaforei și poetica antinomiilor din care se plămădește contradictoria ființă omenească. Suplețea conciziei și eleganța stilistică evocă farmecul delicatelor miniaturi în ale căror reflexii se întrevede o neașteptată concentrație ideatică. Fin observator al realității și istoriei, mereu preocupat de imaginile pierdute ale cuvintelor, C. D. Zeletin descoperă acea dimensiune luminoasă în care luciditatea calmă și, adesea, melancolică a savantului întâlnește libertatea de imaginație a scriitorului, intuind că, dincolo de aparențe, în miezul lucrurilor, viețuiește tainic efigia eternității.

Rezultatul unui impresionant demers inițiat de Sanda Golopenția cu mult timp în urmă, Marele Proiect reprezintă o valoroasă contribuție de arheologie documentară și un efort de recuperare, în conștiința culturală românească, a operei și personalității lui Anton Golopenția, distins reprezentant al Școlii Sociologice de la București și autorul unei opere de referință în domeniul sociologiei, statisticii, demografiei, geopoliticii, literaturii, esteticii și filosofiei.

În Alt jurnal indirect, Mihai Zamfir ne propune un suprinzător tablou cultural, reflectat în evocarea personalităților și evenimentelor care au influențat spațiul dezbaterilor majore din ultimii cinci ani. Alcătuit dintr-o selecție de articole publicate, între 2015 și 2020, în revista România literară, sub rubrica sugestiv intitulată Întoarcerea la cărți, volumul impresionează prin anvergura pasionantă a reflecțiilor, reluate cu o sporită vigoare odată cu reîntoarcerea autorului în spațiul protector al bibliotecii.

Într-o lume care se orientează dominant în funcție de criteriul utilității, riscând în momente de criză să elimine tot ce nu pare a-și dovedi folosul imediat, cartea profesorului Nuccio Ordine este o binevenită pledoarie pentru a redescoperi rolul esențial al inutilului în cunoaștere și o critică lucidă a lipsei de viziune și a derivelor utilitariste din sistemele de educație. Această apologie pasionantă a libertății spiritului și a exercitării fără constrângeri a curiozității intelectuale este și un îndemn la a-i reciti pe clasici și, mai ales, la a asculta ceea ce ei ne pot transmite cu adevărat pentru viața fiecăruia dintre noi. Abia atunci când îi este respectată libertatea și creativitatea, spiritul uman poate ajunge la o cunoaștere care, în cele din urmă, își va produce și efectele utile. Nuccio Ordine ne oferă aici o bibliotecă ideală, ușor de parcurs și de înmânat, pentru ca societatea noastră să nu-și piardă memoria și inspirația vitală.

Autori: Ken Jennings    |    John Stahl-Wert

„Când au scris Liderul slujitor, Ken Jennings și John Stahl-Wert nu doar au surprins exact practicile esențiale de leadership care sunt definitorii pentru toți liderii extraordinari, dar au și oferit un parcurs practic pentru învățare și creștere, pe care îl putem urma spre a ne ameliora stilul de leadership de fiecare zi. [...] Ei au aprofundat cercetările în interiorul organizațiilor din unele dintre cele mai mari companii din lume, verificându-și iar și iar concluziile. Petrecând mii de ore în prezența unor lideri excepționali de business și organizaționali, și-au îmbogățit înțelegerea despre felul cum funcționează leadershipul adevărat.”

Ken Blanchard

“Oferindu-ne cheile esenţiale ale unei învăţături care a constituit şi obiectul unei expuneri tehnice în mai multe volume, textul lui Elizabeth Sombart ne permite să intrăm în inteligenţa unei practici pianistice încoronate de iubire. Citind paginile sale, cititorul este iniţiat într-o Pedagogie ale cărei articulaţii precise şi legi obiective sunt inseparabile de „anii de game interioare” care implică total muzicianul.

Prin propria sinteză a învăţăturii primite de la cei doi maeştri, Sergiu Celibidache pentru fenomenologia sunetului (prima parte) şi Hilde Langer Rühl pentru fenomenologia gestului (partea a doua), Elizabeth Sombart denotă o înţelegere riguroasă a „legilor fenomenelor sonore şi punerea lor în relaţie”, precum şi „folosirea respiraţiei şi a diafragmei în cântatul la pian, vocal şi instrumental, pentru ca gestul să integreze şi să unifice frazarea muzicală”. ”

(Elizabeth Sombart)

În centrul cărții Civilizația analfabetismului stau fenomenele legate de tranziția de la o civilizație dominată de alfabetizare la una caracterizată de o varietate de mijloace de expresie și comunicare. Căderea regimurilor totalitare, dificultățile structurale actuale ale Uniunii Europene, povara aparatului birocratic statal, efortul mondial de retehnologizare și economia globală reprezintă o parte a tabloului mai amplu al unui progres necesar.

Lumea noastră nu mai este lumea a două culturi – știință și discipline umaniste – pe care o analiza C.P. Snow. Este o lume a unei dinamici fără precedent până acum în istorie. În această lume, numeroase alfabetizări noi, supuse uzurii morale ca orice altceva în epoca noastră, depășesc necesitatea și posibilitatea unei alfabetizări atotcuprinzătoare. Ele asigură interacțiunii umane mijloacele adecvate atingerii a probabil celor mai radicale forme de individualism, ca și mijloacele cele mai uluitoare de intercondiționare socială.

Progresul științific și inovația tehnologică îl preocupă pe Mihai Nadin din perspectiva influenței pe care acestea o au asupra existenței și creativității umane. Civilizația Analfabetismului reprezintă dovada acestei afirmații.

Firul roșu care traversează acest volum este cel al războiului, al ocupației sovietice a României cu neantizarea culturală care i-a urmat, și al exilului. În condițiile grele ale războiului, o echipă de cercetători condusă de A. Golopenția a reușit să identifice comunitățile românești dintre Bug și Nipru, la care specialiștii români nu avuseseră acces până atunci. Constantin Brăiloiu s-a înrolat în acest efort. Datorită lui răzbesc până la noi vocile românești ale unor oameni trăind în 1942 la sute de km distanță de România. Aflat ca expert la Conferința de Pace de la Paris în anul 1946 și prevăzând cele ce aveau să urmeze, Anton Golopenția a încercat să sprijine efortul de a-și găsi un rost în străinătate al lui C. Brăiloiu, Emil Cioran sau Mircea Eliade recomandându-l pe fiecare unor prieteni din Europa și Statele Unite. În Elveția, care era pentru C. Brăiloiu o a doua patrie, și unde își făcuse o mare parte din studii, prof. Eugène Pittard, Samuel Baud-Bovy și mulți alții s-au raliat cu generozitate la ideea de a înființa o Arhivă Internațională de Muzică Populară (A.I.M.P.) a etnomuzicologului român, încercând, fără a reuși, să-i asigure și independența materială. În complicata Franță postbelică, în 1948, Brăiloiu a fost angajat la C.N.R.S. El va pendula însă, până la sfârșitul vieții între Geneva, de care îl leagă lucrul în cadrul A.I.M.P., și Paris. În 1950–1951, exilați în America, Sabin Manuila, fostul director al Institutului Central de Statistică din București și Roman Jakobson, la rândul lui exilat pe rând din Rusia și Cehoslovacia [...]

Una dintre temele care revin în aceste ample discuţii este calitatea manualelor care poartă în mare măsură răspunderea ruperii legăturilor umane dintre profesor şi elev, transformându-se în nişte chingi care interzic, prin insuficienţa marjei de libertate, funcţionarea bunului simţ şi a creativităţii. Am fost impresionată de faptul că, în această privinţă, comentatorii profesorului erau chiar mai radicali decât el, ajungându-se până la propunerea desfiinţării manualelor, pentru a nu mai împiedica adevărata comunicare, dacă nu sunt în stare să o ajute să se producă. Şi chiar dacă nu se va merge niciodată atât de departe, profesorii – şi mai ales superiorii lor – trebuie convinşi că nu sunt obligaţi să se cramponeze de manual şi de norme pedagogice înguste şi anchilozate; că regulile ţinerii unei ore nu trebuie să fie gratiile unei cuşti în care să-şi propună să introducă elevii; că ştiinţa pedagogiei este cu atât mai eficientă, cu cât este în stare să devină o artă, arta întâlnirii la mijlocul drumului dintre profesor şi elev în bucuria de a învăţa, în sensul tranzitiv şi intranzitiv al verbului.

Dincolo de cuvinte – polifonia inaudibilă a Scrisorii pierdute inaugurează o direcție de cercetare inedită, având drept obiect nu atât piesa privită ca operă literară, cât componenta regizorală implicită încorporată în didascalii și în indicațiile privitoare la perindarea prin scenă a personajelor. În termenii dihotomiei propuse de cercetătorul german Manfred Pfister, studiul din volumul de față este axat în mod programatic pe investigarea sistematică a Nebentextului, căruia urmărește să îi evidențieze potențialitățile estetice, neglijate până în prezent de mai toți exegeții teatrului caragialian.

Etapele esenţiale ale itinerariului lui Edith Stein, canonizată de papa Ioan-Paul al II-lea în 1988 şi devenită sfânta Tereza-Benedicta a Crucii, au devenit cunoscute graţie acestei canonizări. Această strălucită intelectuală evreică, angajată cu pasiune pe noile căi pe care fenomenologia le-a deschis gândirii, descoperă credinţa creştină după un lung şi dureros parcurs interior, primeşte botezul şi intră în ordinul carmelitan din Köln, înainte ca persecuţiile naziste să o oblige să se refugieze la ordinul carmelitan de la Echt, unde ocupanţii germani o caută la începutul lui august 1942, ca să o trimită la Auschwitz. Aici ea împarte soarta fraţilor săi evrei de care s-a simţit mereu, şi din ce în ce mai mult, pe măsură ce îşi aprofunda experienţa lui Dumnezeu, foarte apropiată spiritual.

La o primă vedere, este vorba de texte ocazionale, izvorâte din experienţa pedagogică a lui Edith Stein de-a lungul a opt ani (1923-1931), timp în care a predat la liceul dominican din Speyer; dar ele sunt prilejuite şi de numeroasele cereri de conferinţe cărora ea a trebuit să le răspundă în timpul acestor ani de învăţământ secundar. Trebuie adăugată aici experienţa de predare la Institutul catolic de pedagogie din Münster, în 1932, care a fost întreruptă, în timpul sărbătorilor pascale din 1933, de legile naziste de “epurare a administraţiei”. Meritul cărţii lui Éric de Rus este acela de a reda acestor texte diverse coerenţa lor interioară şi de a reface legătura lor temeinică cu gândirea filosofică şi experienţa mistică a autorului lor.

Cartea de faţă a fost scrisă în limba franceză în perioada 1946-1947, între două arestări ale autorului. Soţia şi colaboratoarea acestuia, Elena Vellan-Manoilescu (1895-1967), a tradus-o în limba română. Cum manuscrisul original s-a pierdut, prezenta ediţie princeps reproduce traducerea respectivă, realizată în anii 1950. Ortografia a fost actualizată în conformitate cu normele academice actuale.

„Cartea noastră este o încercare cinstită şi sincer dramatică de a semnala marele rău de care suferă adesea oamenii pe care îi copleşesc responsabilităţile politice. Este un strigăt patetic, născut în parte dintr-o dureroasă experienţă personală, îndreptată către lumina şi către certitudine morală, care reconfortează şi consolează.”

Mihail Manoilescu

Tema emigrației și a exilului rămâne o temă actuală care se cere dezbătută în cultura românească. Consecințele valurilor de emigrație ale secolului XX operează încă. Li se alătură, de neignorat, tema stringentă, a migrației forței de muncă. Fluviul Alfeu sau despre exil și întoarceri marchează, în viziunea la care subscriu, un îndemn la examinarea întoarcerilor din exil sau emigrație, cu potențialul lor de dăruire și creștere. Înainte de anul 1989, întoarcerile prin emisiuni sau publicații au fost semn de neuitare și modalitate de a fi utili celor de acasă, prin informare trează cu privire la ce se întâmpla în lume sau în exilul românesc. După 1989, întoarcerile în România, cu vorba, cu gândul sau cu fapta, au fost încercări de a acționa intelectual împreună, descoperind modurile în care experiența dobândită prin emigrare sau exil se poate vărsa în efortul de înțelegere și depășire al întregii societăți românești. Proiectele, care s-au îndesit în interviuri sau în eseuri, și nu lipsiseră în fapt încă de la început, sunt proiecte în care cred, astăzi la fel ca atunci când le-am pus pe hârtie. Trecute prin filtrul experiențelor din România, ele ar putea contribui, nădăjduiesc, la limpeziri necesare.

Sanda Golopenția

„Textele volumului IV al Jurnalului indirect au aceeaşi origine cu cele din precedentele volume: reprezintă o selecţie a articolelor publicate în „România literară” sub rubrica „Tropice surâzătoare”, din noiembrie 2007 şi până în noiembrie 2012, în ordine cronologică. Ele refac o traiectorie individuală, aceea a europeanului care se trezeşte în altă emisferă. Dar sensul pedagogic al articolelor s-a impus fără voia autorului lor; pentru imensa majoritate a românilor, Brazilia reprezintă o terra incognita sau, şi mai rău, o ţară prezentă exclusiv prin clişee.”

Solomon Marcus

Antologia din lirica franceză ce ne-am învrednicit a o alcătui întruneşte un număr de poeţi şi de poezii într-o viziune modernă a poeziei franceze, în spaţiul editorial acordat: Alfred de Vigny, Théophile Gautier, Stéphane Mallarmé, Paul Verlaine, Arthur Rimbaud, Émile Verhaeren,Guillaume Apollinaire și Jean Cocteau. O seamă de poeţi deja tălmăciţi au rămas în afara lui şi îşi aşteaptă viitorul prielnic: Victor Hugo, Anna de Noailles, Patrice de la Tour du Pin etc. Criteriul care a stat la baza selecţiei a fost gustul traducătorului şi în profilul sumarului trebuie aflate preferinţele sale. […] Florile Răului ale lui Charles Baudelaire se află traduse integral îndată după florilegiu. […] Arta unei antologii constă în a reuşi să reprezinte suprafaţa prin puncte, ca în pictura lui Seurat sau ca în rasterul tipografilor, căutând să se obţină mai curând un efect de relief decât unul de întindere. În felul acesta sperăm să fie servit spiritul francez.

Boris Cyrulnik și Tzvetan Todorov au traversat epoca urmând traiectorii diferite, dar amândoi au devenit gânditori validați de public și observatori angajați ai societăților noastre. Atât unul, cât și celălalt au cunoscut totalitarismul și încearcă să înțeleagă ce anume ne poate permite să rezistăm terorii. Acestea sunt motivele care stau la baza dialogului de față despre capacitatea oamenilor de a rezista „barbariei” sau de a-i cădea pradă, în momentul în care o Europă afectată de atentate își pune întrebări în legătură cu viitorul ei.

Nicolas Truong

Mi-ar face plăcere să știu că această carte va putea fi citită azi, printre călătorii văzute drept sinonime pentru entertainment, ca o călătorie inițiatică într-o lume în care – dacă rezistența prin cultură s-a dovedit o temă polemică extrem de controversată – rezistența culturii se dovedește tot mai mult singura care contează.

Ana Blandiana

Dacă la greci întinderea unică şi necunoscută pe care navigau n-avea, din obişnuinţă, niciun nume (i se spunea Okeanos, doar ca să se facă o distincţie între pământul finit şi apele infinite), la romani a devenit Marea Mediterană, adică Marea dintre pământuri. Mediterana era acum un lac, un bazin, o piscină a marelui imperiu, închisă între pereţi de state şi de ţărmuri supuse. Mai târziu i s-a spus Mare Nostrum, ca să se înţeleagă exclusiva apartenenţă la lumea romană. Iar mai târziu, înţelesul acesta, de entitate închisă, a devenit atât de propriu, încât în vocabularul noţiunilor geografice o mare mediterană semnifică direct o mare interioară (Entos thalassa, îi spuneau bizantinii), cu viaţă proprie, specifică, inconfundabilă.

Romulus Rusan

„Din 1995 și până astăzi, aproape fără întrerupere, Daniel Cristea‑Enache a publicat cronică literară în reviste (Adevărul literar și artistic, Caiete critice, România literară și altele), adunată în câteva volume: Concert de deschidere, București Far West. Secvențe de literatură română, Timpuri noi, iar acum în ampla culegere de față. Niciunul dintre colegii lui de generație n-a dat dovadă de atâta consecvență, deși destui au început, ca și el, prin a scrie critică de întâmpinare, renunțând însă relativ repede, atrași de felurite miraje. Daniel Cristea-Enache rămâne cronicarul literar al generației 2000. Consacrate cu precădere, în primii ani, unor autori aparținând generațiilor vechi, cronicile lui se ocupă tot mai des de scriitorii tineri. Volumele succesive oferă un catalog cvasicomplet al poeților, prozatorilor și criticilor generației 2000, ca, de altfel, și al celor din generațiile anterioare.”

Nicolae Manolescu

(din Istoria critică a literaturii române, ediția a II-a)

„Volumul de față este dedicat prozei (romane, nuvele, povestiri) și literaturii subiective (non)ficționale (memorialistică, jurnale, epistolare, autobiografii, cărți de călătorii, volume cu documente din arhivele CNSAS, cărți de dialoguri, eseistică filtrată biografic, publicistică ficționalizată). Pentru prima oară într-o carte a mea de cronici, proza «obiectivă» e împletită cu literatura «subiectivă», în interiorul unei aceleiași generații, confruntată cu un context istoric.”

Daniel Cristea-Enache

Istoria acestor „amintiri” e destul de întortocheată. Transferul meu și al familiei mele pe alt continent a impus o seamă de adaptări. Acestea au cerut oarecare vreme și au declanșat mutații lente. Nu a existat și nu putea să existe un salt brusc, o modificare deplină. Pe măsură ce deveneam mai american, partea mai veche, cei 30 și ceva de ani inițiali se depuneau în straturi ale memoriei pe care eu nu doream (și poate nici nu puteam) să le pierd. Deci, încă de prin anii ’980 am început să fac note, să consemnez descrieri și altele asemenea. Evenimentele românești din 1989/90 m-au îmboldit mult și iată că s-a înfiripat Arhipelag interior (ceea ce acum este volumul I) cu subtitlul, perfect justificat, de Eseuri autobiografice. [...] Volumul al doilea este mai sec, fără prea multe teoretizări sau analize, dar probabil și întrucâtva mai incomplet. Dacă primul volum a apărut în 1994, acesta, al doilea, apare în 2018, cu toate că anume secțiuni erau scrise cu decenii în urmă. Explic în „Epilog” de ce mă opresc la 1989.

Virgil Nemoianu

Deşi îl citeam frecvent în presa noastră nebună din anii ’90, apreciindu-i stilul incisiv şi erudiţia vastă, pe Virgil Nemoianu am început să-l admir cu adevărat abia după lectura paginilor sale epistolare şi memorialistice, care îmi dezvăluiau umanitatea profundă a unui cărturar de tip renascentist, cunoscător adică a tot ce se poate şti şi a încă ceva pe deasupra.

Antonio Patraș, Convorbiri literare