Love charms are marginalized forms of psychological energizing and healing, which can still be encountered locally in rural Europe. To the postmodern Western intellectual, whose insight is not blurred by exclusive cultural taxonomies, they might appear to be the recessive counterpart of currently dominant psychotherapeutic practices.

Primele două volume de Studii literare apărute până acum au cuprins principalele monografii ale autorului pe teme de literatură română (volumul I) și de literatură universală (volumul al II-lea). Volumul de față, al treilea, încheie publicarea celor mai importante studii ale lui Mihai Zamfir datând din perioada comunistă, adică până în anul 1990, și marchează o nouă etapă în evoluția criticului.

De la cele mai vechi mențiuni ale minunii din Betania până la legendele și dramele liturgice occidentale, de la comentariile Părinților Bisericii la rescrierile antice și medievale, de la arta paleocreștină la Giotto, Caravaggio, Van Gogh și Rouault, călătoria împreună cu Lazăr reface etapele dezvoltării creștinismului, le pune în lumină mizele, legăturile și discontinuitățile. 

În viziunea propusă de Matteo Nucci, trăsătura fundamentală a eroilor homerici nu e supraomenescul curaj manifestat în luptă, ci preaomenescul curaj de a da glas patimilor nemăsurate, tristeții fără margini în fața morții și durerii pricinuite de caracterul trecător al vieții – într-un cuvânt, curajul de a da frâu liber lacrimilor. Suntem astfel purtați într-o vastă călătorie prin lumea lui Homer. 

Printr-un laborios demers hermeneutic, ce dezvăluie relația dintre psihanaliza lecturii și fenomenologia rescrierii diferitelor variante păstrate astăzi doar în manuscrise sau în publicații periodice, Marian Papahagi explorează mecanismele prin care privirea critică survolează complexa rețea intertextuală a unor opere ce au configurat specificul literaturii în secolul al XX-lea.

În această carte am inclus, cu unele modificări și cu actualizările necesare, texte pe care le-am publicat începând cu 1989 și care pot fi reunite sub titulatura „România ca proiect”. Ele abordează tradiția națională și identitatea românească din perspectiva imperativului modernizării României.

Dumitru Borțun

Prin „reunirea familiei în vers”, am dorit să pomenim cei 110 ani scurși de la căsătoria poetului și să aprindem simbolic o candelă pentru Ion Pillat, de la a cărui moarte, în 2025, se împlinesc 80 de ani, pentru Maria și Dinu Pillat, dar și pentru fratele poetului, Nicolae Pillat, de la morțile cărora comemorăm 50 de ani, pentru Cornelia Pillat, de la moartea căreia au trecut 20 de ani, și în amintirea Piei Pillat Edwards, stinsă din viață acum 14 ani.

Monica Pillat

În Occidentul debusolat, Jean-Loup Bonnamy mizează, cu optimismul relativ al cvadragenarului, pe ideea că Franţa (şi Europa în general) se poate salva, dacă va reuşi să iasă din sfera de influenţă culturală americană.

Răzvan Voncu este prezent în Istoria critică a literaturii române, pe lângă alte cărți, și cu propria Istorie literară a vinului în România, „carte superbă – după cum scrie Nicolae Manolescu –, în care vinul e povestit în toate aparițiile lui în literatură de-a lungul timpului”. 

VALERIU STOICA

Precedată de studiul revizuit „Limba descântecelor românești”, lucrarea inedită „Cuvinte magice” dă titlul întregului volum. Rațiunea acestei opțiuni este simplă. În cultura noastră, descântatul oferă contextul major în care apar cuvintele magice și, mai mult, acoperă toate instanțele vieții umane – naștere, dragoste, boli, căsătorie, muncă, dușmani, copii, credință, moarte etc. 

Sanda Golopenția

Autori: STÉPHANE COURTOIS, Nicolas Werth, Jean-Louis Panné, Andrzej Paczkowski, Karel Bartosek, Jean-Louis Margolin

Explorând multiplele fațete care circumscriu relația dintre critică și literatură, Marian Papahagi ne propune o perspectivă analitică integratoare, de o remarcabilă claritate conceptuală. În studiile și eseurile reunite în volumul de față, critica literară devine o construcție riguroasă, o instanță intermediară între operă și cititor, o călăuză pe căile mirabile ale creației, dar și o experiență de cunoaștere. 

Premiul PROSE pentru Excelență în Filozofie, acordat de Asociația Editorilor Americani în 2024 

În Elogiu eșecului, filozoful și eseistul Costică Brădățan ne amintește că viața noastră apare ca o licărire între „două ipostaze ale neantului”, și anume neantul de dinainte de a ne naște și cel de după moarte. Fiecare dintre noi, ontologic vorbind, se află în vecinătatea nimicului. Și fiecare dintre noi, în ciuda precarității noastre constitutive, are ceva de pierdut. „Miturile, religia, spiritualitatea, filozofia, știința, operele de artă și literatura” – toate, potrivit autorului, ne fac apropierea de neant „puțin mai suportabilă”.

Robert Pogue Harrison, The New York Review of Books

Înamorat de etern, Thibon nu poate fi prins într-o singură formulă. „Orice măreție, spunea el, este una cu măsură”. Opera lui vie, care transcende toate categoriile, este, de aceea, un elogiu al măsurii umane, expresia unui spirit original, autentic și non-conformist. 

“În Micro-armonia modelul idilic este definit (în opoziție cu pastorală), ca un topos extins sau model al universului fizic și social, descins de la o viziune mai veche asupra lumii, dar oferind totodată o imagine stilizată asupra realității sociale a secolului al 18-lea și începutul secolului al 19-lea. Este o încercare de a sugera o stare a omenirii, ca răspuns umanist la starea naturală, și se dovedește a fi relevantă pentru dezvoltarea socio-istorică pe parcursul a un secol și jumătate. Utilitatea modelului idilic atinge un vârf în ultima parte a secolului al 18-lea; dificultăți majore apar atunci când scriitorii încearcă să-l înzestreze cu o valabilitate universală și să stabilească o relație funcțională între idilă și energie. Respingerea idilei de către Romantism rezultă într-o utilizare hazlie și ironică. În jurul anilor 1850 apare o utilizare didactico-ideologică a modelului, care poate fi regăsită în politică și filosofie.

Analizând un spectru mai larg de scriitori de origine: engleză, franceză, germană, italiană, rusă și a altor scriitori de origine est-europeană, Virgil Nemoianu oferă aici o caracterizare coerentă a perioadei 1815-1848. Acest lucru se numește epoca de domesticire a romantismului.

Cum să încetezi vreodată de a te recompune, de a căuta să arăți „cine” eşti, de a-ți mobiliza puterile, amintirile, dorința, în ceea ce [Paul Ricoeur] numeşte „insolența” unei pofte de a trăi care câteodată este o luptă, o agonie, dar care nu e mai puțin una dintre formele profunde ale acestei lipse de griji pe care o numeşte aici bună dispoziţie? Și cum, aproape în același timp, să accepți să lași locul unui alt sine pe care nu-l cunoști, a altora diferiți de tine, cum să accepți să te faci nevăzut în fața celorlalți, în această lipsă de grijă, în această detașare de sine care ar fi cealaltă formă fundamentală a bunei dispoziții?

Olivier Abel

În momentul sărbătoririi celor 90 de ani ai săi, [Paul Ricoeur] spunea celor câtorva prieteni adunați la un loc: „Există simpla fericire de a fi încă în viață și, mai mult decât orice, iubirea de viață, împărtășită cu cei pe care-i iubesc, atâta vreme cât îmi este dată. Viața, nu este oare ea darul inaugural?”

Catherine Goldenstein

Mi-ar face plăcere să știu că această carte va putea fi citită azi, printre călătorii văzute drept sinonime pentru entertainment, ca o călătorie inițiatică într-o lume în care – dacă rezistența prin cultură s-a dovedit o temă polemică extrem de controversată – rezistența culturii se dovedește tot mai mult singura care contează.

Ana Blandiana

Dacă la greci întinderea unică şi necunoscută pe care navigau n-avea, din obişnuinţă, niciun nume (i se spunea Okeanos, doar ca să se facă o distincţie între pământul finit şi apele infinite), la romani a devenit Marea Mediterană, adică Marea dintre pământuri. Mediterana era acum un lac, un bazin, o piscină a marelui imperiu, închisă între pereţi de state şi de ţărmuri supuse. Mai târziu i s-a spus Mare Nostrum, ca să se înţeleagă exclusiva apartenenţă la lumea romană. Iar mai târziu, înţelesul acesta, de entitate închisă, a devenit atât de propriu, încât în vocabularul noţiunilor geografice o mare mediterană semnifică direct o mare interioară (Entos thalassa, îi spuneau bizantinii), cu viaţă proprie, specifică, inconfundabilă.

Romulus Rusan

Eseurile filosofice reunite în volumul de față prefigurează un adevărat decalog al devenirii umane, sub semnul căruia paradigma ființării se transfigurează într-o necontenită căutare a sinelui lăuntric, într-o călătorie unică și individuală spre esențele tainice ale lucrurilor.

Episodul de podcast, din seria Reziliența prin cultură, cu Andrei Cornea, poate fi urmărit aici: https://youtu.be/xNLYRNeygp0

Autori: Liliana Ursu și Laurențiu-Ciprian Tudor

„Cine deschide Cartea paşilor are parte de o experienţă inițiatică. Doi poeţi în care arde flacăra duhului, Liliana Ursu, în rolul mentorului, şi Laurenţiu-Ciprian Tudor, ca discipol, stau împreună la sfat de taină, punându-și la cale şi primenindu-și sufletele.

Monica Pillat

„Marele Cod. Biblia și literatura este o interpretare luminoasă și originală a ceea ce, în tradiția creștină, reprezintă Cartea prin excelență, propusă de unul din cei mai apreciați erudiți ai secolului trecut. Northrop Frye, format în tradiția Noii Critici americane și apropiat ca viziune de structuralismul european, invită aici la o lectură inovatoare a Bibliei, dincolo și dincoace de orizontul religiei.”

Oana Fotache

Autor: Boris Cyrulnik

Boris Cyrulnik și Tzvetan Todorov au traversat epoca urmând traiectorii diferite, dar amândoi au devenit gânditori validați de public și observatori angajați ai societăților noastre. Atât unul, cât și celălalt au cunoscut totalitarismul și încearcă să înțeleagă ce anume ne poate permite să rezistăm terorii. Acestea sunt motivele care stau la baza dialogului de față despre capacitatea oamenilor de a rezista „barbariei” sau de a-i cădea pradă, în momentul în care o Europă afectată de atentate își pune întrebări în legătură cu viitorul ei.

Nicolas Truong

Ca teoreticiană a romanului modernist, dar și ca ilustră practicantă a literaturii experimentale de la începutul veacului al XX-lea, Virginia Woolf introduce schimbări fundamentale în relația dintre scriitor și lector. În cheie postromantică, ea își apropie publicul prin empatie, dar face un pas mai departe, îndemnându-l pe cititor să devină judecător și să-și asume o răspundere egală cu a autorului pentru evoluția ulterioară a literaturii. Virginia Woolf contează în acest sens pe reacțiile interlocutorului, stimulându-i creativitatea, incitându-l la dispute, dezvoltându-i spiritul critic.

Monica Pillat