Perpetuo

Ce înseamnă a învăța? Ce presupune și cum are loc învățarea? La aceste întrebări, școala contemporană aduce un răspuns categoric: școala tradițională s-a înșelat, ea a vrut să transmită cunoștințe inoculându-le, prin intermediul dascălilor, unor elevi pasivi. Această pedagogie prin impunere nu funcționează. Ea trebuie înlocuită cu o pedagogie activă, care face din copil actorul construirii cunoștințelor sale. Ne aflăm însă în momentul când răspunsul acesta se dovedește a fi la fel de fals, în semi-adevărul lui, ca și filosofia anterioară. Totul trebuie luat de la capăt. Este problema fundamentală a școlii de azi, căzută într-o incertitudine totală privind natura activității pe care o are de îndeplinit. 

Aceasta este și problema pe care cartea de față se străduiește s-o clarifice, mai întâi degajând originile istorice ale acestui model pedagogic, apoi arătându-i, prin mai multe exemple, limitele. În sfârșit, și în mod special, propunând o reflecție asupra unei experiențe primordiale a cărei amintire adulții o resping: dificultatea de a învăța, care este inseparabilă de necesitatea unei transmiteri. Cu ce condiții, în ce fel, prin ce mecanisme este posibilă o asemenea transmitere? Nu e vorba aici de a oferi niște soluții de-a gata, ci de contribui la schițarea cadrului unui necesar efort de reîntemeiere. 

Episodul de podcast, din seria Reziliența prin cultură, cu Bogdan Tătaru-Cazaban, poate fi urmărit aici: https://bit.ly/Bogdan-Tataru-Cazaban

Ca teoreticiană a romanului modernist, dar și ca ilustră practicantă a literaturii experimentale de la începutul veacului al XX-lea, Virginia Woolf introduce schimbări fundamentale în relația dintre scriitor și lector. În cheie postromantică, ea își apropie publicul prin empatie, dar face un pas mai departe, îndemnându-l pe cititor să devină judecător și să-și asume o răspundere egală cu a autorului pentru evoluția ulterioară a literaturii. Virginia Woolf contează în acest sens pe reacțiile interlocutorului, stimulându-i creativitatea, incitându-l la dispute, dezvoltându-i spiritul critic.

Monica Pillat

Întâlnirile istorice dintre două mari culturi trezesc mereu o curiozitate febrilă, iar interesul este și mai pregnant atunci când ambele părți revendică universalitatea mesajului lor, așa cum au făcut-o gândirea greacă și, mai apoi, creștinismul. Ultima carte scrisă de eruditul filolog Werner Jaeger, devenită între timp o referință indispensabilă în domeniu, fixează cadrul esențial pentru înțelegerea procesului sinuos de elenizare a religiei creștine și de creștinare a civilizației grecești.

Puțini sunt filosofii care au influențat cultura secolului XX așa cum a făcut-o Friedrich Nietzsche, care sondează adâncimi nebănuite ale umanului, suscitând interpretări, dar și neînțelegeri la fel de radicale. Concepte precum voința de putere, evaluarea, supraomul, eterna reîntoarcere și nihilismul au cunoscut reverberații puternice nu doar în filosofie, ci și în artă, literatură, psihologie, istoriografie, ba chiar și în biologie, construind un labirint de idei în care sunt imbricate, potrivit unei arhitecturi insolite, dispoziții critice și exerciții genealogice, pentru înțelegerea cărora este nevoie de o ghidare abilă. Cartea lui George Bondor oferă o astfel de îndrumare erudită prin labirintul filosofiei lui Nietzsche, sub forma unei exegeze extrem de riguroase: de-a lungul ei, vom putea surprinde „dansul măștilor” – în jocul căruia profunzimea se împletește, până la confundare, cu suprafața –, dar și pătrunde dramaticul experiențelor de gândire nietzscheene, în care fundamentele de până atunci ale scenariului metafizic al lumii, precum eul, conștiința, substanța sau spiritul, sunt chestionate și reduse la statutul de simple iluzii și aparențe.

Episodul de podcast, din seria Reziliența prin cultură, cu Bogdan Tătaru-Cazaban, poate fi urmărit aici: https://bit.ly/Bogdan-Tataru-Cazaban

Premiul PROSE pentru Excelență în Filozofie, acordat de Asociația Editorilor Americani în 2024 

În Elogiu eșecului, filozoful și eseistul Costică Brădățan ne amintește că viața noastră apare ca o licărire între „două ipostaze ale neantului”, și anume neantul de dinainte de a ne naște și cel de după moarte. Fiecare dintre noi, ontologic vorbind, se află în vecinătatea nimicului. Și fiecare dintre noi, în ciuda precarității noastre constitutive, are ceva de pierdut. „Miturile, religia, spiritualitatea, filozofia, știința, operele de artă și literatura” – toate, potrivit autorului, ne fac apropierea de neant „puțin mai suportabilă”.

Robert Pogue Harrison, The New York Review of Books

Aurelian Crăiuțu prezintă o serie de portrete intelectuale captivante ale unor gânditori moderați care nu s-au lăsat pradă curentelor ideologice radicale. Aceasta nu înseamnă însă că acești gânditori au fost lipsiți de pasiune, indiferenți sau nehotărâți. Ei s-au remarcat mai degrabă ca niște apărători înfocați ai unor valori politice și culturale care păreau să-și fi pierdut farmecul și relevanța în vâltoarea conflictelor culturale și a războaielor civile. 

Balázs Trencsényi (Central European University)

Episodul de podcast, din seria Reziliența prin cultură, cu Aurelian Crăiuțu, poate fi urmărit aici: https://youtu.be/HzCKQWF9RkM

„Prodigioasa erudiţie a lui H.‑I. Marrou este secondată de un penetrant spirit de reflecţie, ca şi de o deosebită capacitate de structurare a temelor, de subtilă acordare a ideilor, într‑o perspectivă originală.”

Stella Petecel

În viziunea propusă de Matteo Nucci, trăsătura fundamentală a eroilor homerici nu e supraomenescul curaj manifestat în luptă, ci preaomenescul curaj de a da glas patimilor nemăsurate, tristeții fără margini în fața morții și durerii pricinuite de caracterul trecător al vieții – într-un cuvânt, curajul de a da frâu liber lacrimilor. Suntem astfel purtați într-o vastă călătorie prin lumea lui Homer. 

„Marele Cod. Biblia și literatura este o interpretare luminoasă și originală a ceea ce, în tradiția creștină, reprezintă Cartea prin excelență, propusă de unul din cei mai apreciați erudiți ai secolului trecut. Northrop Frye, format în tradiția Noii Critici americane și apropiat ca viziune de structuralismul european, invită aici la o lectură inovatoare a Bibliei, dincolo și dincoace de orizontul religiei.”

Oana Fotache