Noi apariții
Liviu Papadima
Liviu Papadima (n. 1957, București) este un critic, eseist, istoric și teoretician literar român contemporan.
Este fiul criticului interbelic Ovidiu Papadima, unul dintre asistenții lui G. Călinescu și colaborator al revistei Gândirea. Este de asemenea profesor universitar al Facultății de Litere, Universitatea București, eseist, prozator. Actualmente deține funcția de prorector al Universității din București, ales în 2012. 1977-1981 student la Facultatea de Litere (Facultatea de Limba și Literatura Română) din București, specialitatea română-engleză. A absolvit Facultatea de Litere, cu diplomă de merit, 1981. Doctorat în filologie, specializarea literatură română, cu teza Relația autor-cititor în literatura română, secolul al XIX-lea. Proza pașoptistă și postpașoptistă. Teza de doctorat a fost coordonată de profesorul Paul Cornea. În perioada 1995-1996 a fost bursier al New Europe College din București, incluzînd o călătorie de studii de o lună (aprilie 1996) la Vrije Universiteit, Amsterdam (cercetarea empirică a receptării literare).
Volume individuale de studii literare: Literatură şi comunicare. Relaţia autor – cititor în proza paşoptistă şi postpaşoptistă, Iaşi, Polirom, 1999; Caragiale, fireşte , Bucureşti, Ed. Fundaţiei Culturale Române, 1999. În livada de cremene, Bucureşti, Ed. Albatros, 1981 – volum de beletristică.
Coordonator al unui proiect colectiv de cercetare la Universitatea din Viena finalizat prin editarea volumului bilingv Der politische Diskurs in Rumänien (Bucureşti, Humanitas Educaţional, 2003).
Coautor al volumului Calendarul după Caragiale (Bucureşti, Curtea Veche, 2002), împreună cu Rodica Zafiu de la Universitatea din Bucureşti şi Călin-Andrei Mihăilescu de la Universitatea London, Ontario.
Peste 50 de studii de specialitate şi eseuri publicate în periodice şi în volume colective editate în ţară şi peste hotare.
Dintre cărţile publicate
- Un decalog sau mai multe?
Un decalog sau mai multe?
Este vorba, în aceste din urmă texte, despre două dintre rănile adânci ale educaţiei în România zilelor noastre: precaritatea motivaţiei pentru studiu în învăţământul preuniversitar, respectiv, în învăţământul superior, „reprofilarea” universitarului, de la un ins iubitor de libertate şi adevăr, la un aspirant către eficienţă şi putere.
Prin ceea ce a afirmat Solomon Marcus cu diverse prilejuri şi, nu în ultimul rând, prin felul în care şi-a împlinit existenţa ca pe „un drum al aventurii”, ca pe o neistovită căutare, e limpede că niciunul dintre cele două fenomene nu l-a lăsat indiferent.