Colecție

Avem cele zece porunci. În complementaritate cu ele, propun zece nevoi umane. Ele își au rădăcinile în copilărie. Ar fi trebuit să facă obiectul educației și al învățării la toate vârstele. Dar nu prea se întâmplă acest lucru. […]Nu sunt acestea singurele nevoi umane. Dar sunt dintre cele mai importante și dintre cele mai neglijate. Trăim acum un moment al unui nou început. Voi, oameni ai școlii și ai universității, voi, elevi și studenți, voi, părinți ai elevilor și studenților, voi, oameni de cultură, intelectuali, ce ar fi să valorificăm a doua nevoie evocată mai sus și să ne împrospătăm?

Solomon Marcus

„Zdrenţe în paradis nu este o carte de aforisme, ci mai degrabă de reflecţii care dezvoltă paradoxuri. Mie imi place să le numesc frângurele. Îmi doresc să fiu citit încet.”

C.D. Zeletin

Asemeni chintesenței, această lucrare este rodul unei prelungi frecventări a operei lui Edith Stein, a unei urmăriri atente a itinerariului său filosofic şi spiritual, a teoriei sale antropologice în raportul ei cu educaţia.

În gândirea acestui autor, problema educaţiei ocupă un loc central, cu toate că nu este elaborată într-o formă sistematică. Într-adevăr, considerațiile legate de această tematică se găsesc răspândite în toată opera sa, de unde și legitimitatea deplină a unui proiect de reconstituire a arhitecturii sale de ansamblu.

Pentru Edith Stein, educaţia este o „artă de a-și modela propria viață”, un gest activ, o veritabilă creaţie. Din această perspectivă, suntem invitaţi să urmăm pas cu pas aplicarea efectivă a gestului educativ, tot așa cum urmărim o linie melodică.

În ce constă însă experienţa profundă pe care o avem atunci când ascultăm o melodie? „O melodie nu este pentru noi o simplă succesiune de sunete pe care le percepem prin intermediul auzului. În această melodie, auzim cântând chiar sufletul uman.” Cu alte cuvinte, articulaţiile care construiesc din interior o melodie sunt tot atâtea puncte de sprijin care permit degajarea mișcării sale vivace, fără să-i blocheze avântul. În acelaşi fel, pornind de la dimensiunile esenţiale ale fiinţei umane, Edith Stein consideră mişcarea melodică inerentă gestului educativ ca pe o manifestare a „notei pure dată de fiecare creatură.

Cartea de față excelează în multe privințe. Din câte știu, este singura care, în spațiul nostru cultural, aprofundează atât de riguros și comprehensiv problematica violenței prin raportare constantă la fenomenul mai vast al animalității. Cristian Ciocan, bine cunoscut prin studiile de filosofie deja publicate, pune în acest sens la lucru un amplu dispozitiv conceptual, propriu fenomenologiei.

Ștefan Afloroaei

Episodul de podcast înregistrat cu Cristian Ciocan poate fi urmărit aici: https://youtu.be/L7JN3rDWF3k

Viața noastră cea de toate zilele nu ne‑o cunoaștem. Ne trezim, mâncăm, lucrăm, vorbim cu prieteni și cu necunoscuți, scriem, citim, ne plimbăm, cumpărăm – toate se învălmășesc într‑o mulțime amorfă de gesturi căreia nici măcar opoziția dintre timpul liber și timpul datorat slujbei nu ajunge să‑i dea contur. Trăim opac. Din când în când, cu trecerea anilor, un gest, un miros, un sunet, întâlnirea cu cineva, o fotografie ne aduc în minte câte un fragment din ce a fost. 

Sanda Golopenția

Prenumele meu, Bảo Vi, exprima dorinţa părinţilor mei de „a o proteja pe cea mai mică”. Conform unei traduceri literale, eu sunt „Mititica scumpă”. Ca și majoritatea vietnamezilor, eu n-am ştiut să întruchipez imaginea evocată de numele meu. Adesea, fetele care poartă numele de „Alba” (Bạch) sau „Zăpadă” (Tuyết) au tenul foarte închis, iar băieţii pe care îi cheamă „Putere” (Hùng) sau „Puternic” (Mạnh) stau departe de marile încercări. […] mama mă învăţase să mă fac cât mai invizibi­lă cu putinţă sau, cel puţin, să devin o umbră, […] să trec prin pereţi şi să mă topesc în lucrurile din preajma mea.

Kim Thúy, Vi

Într-o lume care se orientează dominant în funcție de criteriul utilității, riscând în momente de criză să elimine tot ce nu pare a-și dovedi folosul imediat, cartea profesorului Nuccio Ordine este o binevenită pledoarie pentru a redescoperi rolul esențial al inutilului în cunoaștere și o critică lucidă a lipsei de viziune și a derivelor utilitariste din sistemele de educație. Această apologie pasionantă a libertății spiritului și a exercitării fără constrângeri a curiozității intelectuale este și un îndemn la a-i reciti pe clasici și, mai ales, la a asculta ceea ce ei ne pot transmite cu adevărat pentru viața fiecăruia dintre noi. Abia atunci când îi este respectată libertatea și creativitatea, spiritul uman poate ajunge la o cunoaștere care, în cele din urmă, își va produce și efectele utile. Nuccio Ordine ne oferă aici o bibliotecă ideală, ușor de parcurs și de înmânat, pentru ca societatea noastră să nu-și piardă memoria și inspirația vitală.

Episodul de podcast, din seria Reziliența prin cultură, cu Bogdan Tătaru-Cazaban, poate fi urmărit aici: https://bit.ly/Bogdan-Tataru-Cazaban

Este vorba, în aceste din urmă texte, despre două dintre rănile adânci ale educaţiei în România zilelor noastre: precaritatea motivaţiei pentru studiu în învăţământul preuniversitar, respectiv, în învăţământul superior, „reprofilarea” universitarului, de la un ins iubitor de libertate şi adevăr, la un aspirant către eficienţă şi putere.

Prin ceea ce a afirmat Solomon Marcus cu diverse prilejuri şi, nu în ultimul rând, prin felul în care şi-a împlinit existenţa ca pe „un drum al aventurii”, ca pe o neistovită căutare, e limpede că niciunul dintre cele două fenomene nu l-a lăsat indiferent.

Liviu Papadima

1 noiembrie 2016

 „Studiul său... e un model pentru ceea ce poate deveni critica, fie ea şi de poezie, atunci când e sprijinită de cultură, competenţă, luciditate şi ingeniozitate.”

Cosmin Ciotloş, România Literară

„Ca de cele mai multe ori până acum, Mihai Dinu ajunge la esenţial pe o cale paradoxală.”

Mihai Zamfir în Cuvânt înainte