Colecție

Ce înseamnă a învăța? Ce presupune și cum are loc învățarea? La aceste întrebări, școala contemporană aduce un răspuns categoric: școala tradițională s-a înșelat, ea a vrut să transmită cunoștințe inoculându-le, prin intermediul dascălilor, unor elevi pasivi. Această pedagogie prin impunere nu funcționează. Ea trebuie înlocuită cu o pedagogie activă, care face din copil actorul construirii cunoștințelor sale. Ne aflăm însă în momentul când răspunsul acesta se dovedește a fi la fel de fals, în semi-adevărul lui, ca și filosofia anterioară. Totul trebuie luat de la capăt. Este problema fundamentală a școlii de azi, căzută într-o incertitudine totală privind natura activității pe care o are de îndeplinit. 

Aceasta este și problema pe care cartea de față se străduiește s-o clarifice, mai întâi degajând originile istorice ale acestui model pedagogic, apoi arătându-i, prin mai multe exemple, limitele. În sfârșit, și în mod special, propunând o reflecție asupra unei experiențe primordiale a cărei amintire adulții o resping: dificultatea de a învăța, care este inseparabilă de necesitatea unei transmiteri. Cu ce condiții, în ce fel, prin ce mecanisme este posibilă o asemenea transmitere? Nu e vorba aici de a oferi niște soluții de-a gata, ci de contribui la schițarea cadrului unui necesar efort de reîntemeiere. 

Episodul de podcast, din seria Reziliența prin cultură, cu Bogdan Tătaru-Cazaban, poate fi urmărit aici: https://bit.ly/Bogdan-Tataru-Cazaban

Dacă există o urgență în materie de familie, aceasta este să ne oprim: să ne oprim din a avea idei prefabricate, soluții, din a intenționa să întocmim proiecte sau regulamente. Scriptura ne ajută să ne dăm răgazul să înțelegem ceea ce spune Dumnezeu – și să nu îi atribuim ceea ce nu spune. Ea arată că trebuie să ținem cont de epoca și de societatea în care apare un text. Căci Scriptura începe prin a pune întrebări: ce este o familie? Ce înseamnă să fii un tată, o mamă, o fată, un băiat? Ea cercetează aceste realități, prezintă situații reale, la care ne cheamă să reflectăm. Ea arată cum Dumnezeu este prezent în realitatea familiei, cum o zdruncină, o transformă și deschide în ea orizonturi noi. Scriptura ne învață să ieșim din falsele evidențe („așa am făcut mereu”), din trecutul iluzoriu („altădată, familia nu ridica nicio problemă”), pe scurt, din limba de lemn. Să ne oprim din a folosi Scriptura, să începem prin a o citi! Ea este o chemare la libertate!

Între specialiști, Mircea Anghelescu e bine cunoscut și respectat. În ce mă privește, îl știu – fără să fiu specialist – de-o viață. […] Prețuirea mea pentru știința lui de carte, pentru răbdarea lui analitică, pentru amploarea și temeinicia șantierului lui de cercetare e mereu confirmată de cărțile sale, insuficient aduse la rampă de echipa de zgomote care dă tonul în publicistica românească.

Andrei Pleșu, „Seducția erudiției” (Dilema Veche)

Critica „de întâmpinare”, critica literaturii care se scrie şi se publică sub ochii noştri nu este numai depoziţia unui martor, ci şi intervenţia unui combatant, a unui actor într-o piesă contemporană; istoricul literar, care comentează cărţi ale unor autori dispăruţi şi adaugă interpretării propuse de criticii de atunci propriile sale opinii, formate ca urmare a unor evoluţii, apariţiei unor noi perspective sau do¬cumente, este martorul pur şi simplu, martorul apărării de obicei, care motivează şi solicită tribunalului public o sentinţă mai nuanțată sau mai favorabilă.

Mircea Anghelescu

Document afectiv al unui itinerar geografic și spiritual, America ogarului cenușiu depășește formula convențională a jurnalului de călătorie, devenind cronica unei lumi policrome, de o plasticitate robustă și un eclectism cuceritor, asemenea unui creuzet în miezul căruia s-au distilat, de-a lungul timpului, cele mai contradictorii atitudini, concepții și stiluri de viață.

Episodul de podcast, din seria Reziliența prin cultură, cu Ana Blandiana, despre America ogarului cenușiu poate fi urmărit aici: https://youtu.be/o12X3lHXwKE

Memoriile profesorului Alexandru Ciorănescu sunt un veritabil monument literar, mărturie a unor vremuri făcute în mare parte din incertitudine și suferință, dar care aveau și o importantă componentă de umanitate, de neabătută strădanie spre împlinire morală și intelectuală și – caracteristic pentru toată viața profesorului Ciorănescu – de demnitate și umor.

Mircea Anghelescu

Aceste amintiri nu sunt decât asta, aduceri-aminte; nu sunt nici memorii, nici un jurnal, nici cronica unei vieţi. Au fost scrise târziu, fără documentare, fără note anterioare, fără a mă servi de memoria celorlalţi. Judecând drept, un episod oarecare, aşa cum îl povestesc eu, nu e nici ce a fost, nici ce au crezut alţi martori despre el, ci numai ceea ce cred acuma despre ceea ce credeam atunci. Aceste pagini nu sunt un text literar, nici istoric. Nu sunt literatură, pentru că aceasta e un produs al imaginaţiei (şi totuşi, nu înţeleg memoria fără imaginaţie, şi viceversa). Nu sunt istorie, pentru că dovezile şi documentarea le fabric eu singur. Istoria ar fi în acest caz un produs al memoriei mele – şi n-am nicio încredere în memoria mea.

Alexandru Ciorănescu

„Vechile rosturi înalte ale poeziei erau legate de întinderile memoriei și de ceea ce se află dincolo de vizibil. Astfel, aureolată de prestigiu, poezia apărea în viața oamenilor ca graniță între fragilitatea sonoră a cuvintelor și puterea ce le locuiește de dincolo de limbaj. Relația dintre sacru și poezie era, la un moment dat, într-atât de recunoscută, încât marii teologi știau că doar cei înzestrați cu darul verbului inspirat puteau transmite cu adevărat descoperirile inefabile ale Duhului.” 

Bogdan Tătaru-Cazaban

Teritoriu explorat cu asiduitate de reprezentanții diferitelor școli și direcții de cercetare istorică și teologică, scrierile evanghelice constituie documentele primare ale unei lumi de o intensă efervescență spirituală. 

Alăturând eseuri, pagini de jurnal, conferințe și dialoguri care descriu spații, obiecte, oameni și momente ale vieții proprii câtorva texte despre cărți, volumul constituie o recapitulare nesistematică în care invitațiile de colaborare pe teme date, întrebările interviurilor și interpelările lecturilor au avut un rol declanșator important. El evocă trasee, de la bulevardele care se succed unind peste Ocean Bucureștiul cu orașul american Providence, la localitățile și țările popasurilor sau ale drumețiilor de suflet (Bozovici, Breb, Săpânța, New York, Paris, Mexic, Spania, Santorini, Timișoara, America, Maramureș, Franța) și etape existențiale: anii de școală, de facultate, cu arestările și ședințele de demascare ale epocii; anii de cercetare (în domeniul lingvisticii structurale, al pragmaticii și semioticii, dar și pe teren, în Maramureș sau la Woonsocket, R.I.) alături de Al. Rosetti, Mihai Pop, Ovidiu Bîrlea, Marius Sala, Solomon Marcus, Thomas A. Sebeok; exilul, începând din 1980; revenirea în România după 1989; proiectele care se clarifică treptat prin munca meditată în arhive din România, Franța sau America, ducând la publicarea mai multor volume postume ale lui A. Golopenția (Ultima carte, Românii de la est de Bug, sau seria Rapsodia epistolară I–IV) și Ștefania Cristescu Golopenția (Descântatul în Cornova–Basarabia sau Sporul vieții).

“Oferindu-ne cheile esenţiale ale unei învăţături care a constituit şi obiectul unei expuneri tehnice în mai multe volume, textul lui Elizabeth Sombart ne permite să intrăm în inteligenţa unei practici pianistice încoronate de iubire. Citind paginile sale, cititorul este iniţiat într-o Pedagogie ale cărei articulaţii precise şi legi obiective sunt inseparabile de „anii de game interioare” care implică total muzicianul.

Prin propria sinteză a învăţăturii primite de la cei doi maeştri, Sergiu Celibidache pentru fenomenologia sunetului (prima parte) şi Hilde Langer Rühl pentru fenomenologia gestului (partea a doua), Elizabeth Sombart denotă o înţelegere riguroasă a „legilor fenomenelor sonore şi punerea lor în relaţie”, precum şi „folosirea respiraţiei şi a diafragmei în cântatul la pian, vocal şi instrumental, pentru ca gestul să integreze şi să unifice frazarea muzicală”. ”

(Elizabeth Sombart)