Colecție

Volumul de faţă (România şi liberalismele ei) are două scopuri. Cel dintâi este acela de a schiţa felul în care un expatriat vede, de la oarecare distanţă, desfăşurările socio-politice din ultimii zece ani în ţara sa natală, în literatură ne-am obişnuit cu ideea că există „lecturi multiple” ale textului. Eu cred că acelaşi lucru e valabil şi la nivelul mai general al culturii şi civilizaţiei. Punctele de vedere deosebite (în măsura în care nu sunt în chip evident absurde sau contrare realităţii măsurabile şi empirice!) se completează, nu se contrazic. Realitatea e totdeauna mai complexă decât o singură explicaţie individuală, oricât de bună ar fi aceasta. Explicaţia are două sau trei dimensiuni, în vreme ce realitatea are dimensiuni mult mai numeroase. Iată motivul epistemologic al oricărui soi de pluralism. Cu aceasta ajung la al doilea scop al cărţii. Ea vrea să explice dialectica destul de chinuită a relaţiilor dintre societatea de la Dunărea de Jos şi formele variate ale liberalismului, ea vrea să sublinieze rolul central pe care l-a jucat şi îl joacă „lucrul cultural” în aceste relaţii.

Virgil Nemoianu

Este vorba aici, în volumul 6 al seriei de faţă, despre o carte care, în fond, a avut succes şi s-a vândut bine. La ora actuală(adică în 2016) dispunem de numeroase lucrări solide, atât despre Cercul Literar de la Sibiu în genere, cât şi despre diferiţi membri ai săi. Cel puţin opera unuia dintre ei (Ion Dezideriu Sîrbu) dispune de o ediţie critică, academică (şi ea în curs). Totuşi, am impresia ca în 1994 monografia Doinaș era unică, era cea dintâi. (Lucru de altfel nu prea important). Problema vrednică de discutat este dacă, în adevăr, în a doua jumătate a secolului XX Ştefan Aug. Doinaş a fost cel mai bun poet de limbă română (aşa cum cred eu) sau nu. El se află acum (ca sa reiau expresia atât de nimerită a lui I. Negoiţescu despre altcineva) „în purgatoriu”.

Volumul de faţă vrea să fie o piesă la dosar în favoarea academicianului a cărui viaţă s-a încheiat cu funeralii naţionale. Adăugite la ediţia a II-a a volumului (aici reluată) sunt câteva piese ocazionale, suplimentare.

Întreaga operă de critic, de comparatist și de filosof al culturii a lui Virgil Nemoianu – și cu deosebire cele două sinteze, O teorie a secundarului, Imperfecțiune și înfrângere, cuprinse în volumul de față – se constituie ca o mărturie elocventă a faptului că autorul lor nu s-a stabilit în Statele Unite spre a se înrola cu entuziasm mimetic în mișcările intelectuale și politice la modă acolo. Cu o formație solidă, construită chiar în România comunistă, unde un „ethos al învățării” funcționa, totuși, în pofida restricțiilor ideologiei unice, formație pe care n-a făcut decât s-o fortifice și s-o lărgească în excelent-dotatele biblioteci ale Occidentului, Virgil Nemoianu n-a ezitat să-și manifeste, în țara de adopție, propriile opțiuni și să-și decupeze propriile teme, impunându-se în académia americană ca un profesor eminent și ca un autor de referință.

Spre deosebire de alții, el și-a asumat apartenența românească și pe aceea central-europeană, transformându-le pe amândouă în surse de inspirație și în moduri specifice de articulare între biografie și operă. Teoria „secundarului” ilustrează și sublimează o întreagă tradiție morală și artistică. Relația intimă stabilită de Virgil Nemoianu între slăbiciune, înfrângere și pierdere, pe de-o parte, și literatură ca „știință a regresivului”, pe de altă parte, ne spune ceva esențial despre concepția sa referitoare la rolul înalt-compensator al umanismului, ca și despre felul propriu, – decent, moderat, dar eficient și puternic – de a-și afirma originalitatea.

Mircea Martin

Acest volum reunește patruzeci și una de conversații ale lui Virgil Nemoianu, realizate între 1990 și 2017, cu români din mai multe generații. Două dintre discuții au devenit cărți, celelalte au apărut anterior în periodice și volume. Avem astfel o radiografie culturală, intelectuală, ideologică, politică și istorică – deopotrivă dialogică (Bahtin) și dialectică (Hegel) – a României și a lumii. Dar și a interlocutorilor înșiși, a mediilor din care vin, a orizonturilor spre care tind.

Sorin Antohi

Am fost obișnuiți să facem o distincție casantă între cei din țară și cei din afara României. Profesorul Virgil Nemoianu ne-a demonstrat că a fi geografic departe de țară nu exclude posibilitatea participării intense la viața culturală românească. Cu un deosebit interes urmăresc articolele pe care le publică […]. Traducerea în limba română a cărților sale fundamentale […] s-a dovedit a fi benefică pentru viața noastră culturală, lucrările respective au avut un impact impresionant, au impus un nivel superior de abordare a faptelor de cultură [...]. De un mare folos este și publicarea cărții România noastră [...], în care anvergura intelectuală a lui [Nemoianu] apare clar, cu deschidere spre toate orizonturile, fie ele literare, filosofice, istorice, politice sau religioase [...]. O carte în care problemele, de ieri și de azi, ale României sunt discutate într-un spirit critic deschis controversei.

Solomon Marcus

„Postmodernitatea” nu trebuie interpretată ca sfârșit al istoriei sau ca sfârșit al „umanității” din noi, ci, mai degrabă, ca o nouă fază a istoriei, cu noi provocări pentru evoluția umană. [...] Deocamdată, există destul șanse pentru continuitate și stabilitate în istorie (și în conformitate cu conceptele filosofiei culturii). Cadrul globalizant nu apare ca un obstacol de netrecut; dimpotrivă, într-un fel, ne poate ajuta la înțelegerea unei filosofii a istoriei care pare să continue, fie și într-o formă alterată. Să nu uităm însă că singura justificare a existenței unei filosofii sau istorii a culturii e tocmai schimbarea perpetuă.

Virgil Nemoianu

Această lucrare splendidă atinge însăși esența dezbaterilor contemporane asupra condiției <postmoderne>. Este o creație originală de filosofie a culturii, o analiză fundamentală făcută de un reputat intelectual.

Gerald Gillespie, Stanford University

Prima ediție a apărut în 2012 la Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. editura.uaic.ro

Autori: Episcopul Ignatie (Trif) și Cristian Pătrășconiu

„Ce vedem aici sunt doi oameni — unul e om al Bisericii, celălalt e un om din Biserică — stând de vorbă despre Naștere, Crăciun, Înviere, Paști, om, divinitate, lume, iubire și ștergerea tuturor lacrimilor, așa cum pe vremuri stăteau de vorbă, pe malul râului Ilisos, Socrate și Phaidros, discutând despre frumusețea sufletului în iubire și despre câmpia ființei, așa cum stătuseră de vorbă, la gura sobei, Karl Popper și Konrad Lorenz, vorbind despre oameni, obiceiurile animalelor, lume și etologie, și cum încă mai stau de vorbă, într-un apartament din Paris, Lev Șestov și Benjamin Fundoianu, într-o minunată eternitate a conversației neîntrerupte, care începe odată cu primul om și merge mai departe prin noi, cei care stăm azi de vorbă, până la ultimul om restaurat al mântuirii.”

Horia-Roman Patapievici

Viața lui Blaise Pascal, străbătută de mistuitoare intuiții metafizice, se dovedește a fi o neobosită căutare a misterului presimțit dincolo de aparențe, de textura infinit de complexă a realului. Parcurgând momentele emblematice ale biografiei lui Pascal, articulate pe cele trei dimensiuni fundamentale – omul, gânditorul, savantul –, Pierre Lyraud ne dezvăluie un spirit reflexiv, oscilând între apropiere și distanțare față de lume, dar aflat într-un continuu dialog cu intelectualii vremii sale. 

De ce militez pentru drepturile pacienților cu demență

Cartea este un manifest pentru schimbarea imaginii stereotipe asupra persoanelor afectate de demență și pentru integrarea lor socială; este totodată un real exemplu de tărie, relatând istoria unui caz de la primele simptome, până la diagnostic și evoluția actuală.

În acest mod, cartea devine o lectură utilă atât pentru pacienți, care s-ar putea chiar identifica cu autoarea în anumite etape ale evoluției bolii sale, cât și pentru medici, cărora le expune şi partea cealaltă a baricadei, de la odiseea stabilirii diagnosticului până la relatarea impactului acestuia asupra pacientului. „Demenţa este o boală de familie şi depresia este prezentă permanent. Când văd că toată lumea e tristă, fără forţă, fără perspective, eu spun: «Trăiţi clipa! Bucuraţi vă de soare, bucuraţi vă de un ghiocel, bucuraţi vă că puteţi simţi încă toate aceste lucruri!» Viaţa nu înseamnă numai a ne gândi la boală. Viaţa e foarte complexă şi tocmai complexitatea ei te ajută să nu te gândeşti numai la boală. … Dar chiar şi într un diagnostic sau într un simptom poţi să vezi ceva pozitiv.”

Helga Rohra

Eseurile filosofice reunite în volumul de față prefigurează un adevărat decalog al devenirii umane, sub semnul căruia paradigma ființării se transfigurează într-o necontenită căutare a sinelui lăuntric, într-o călătorie unică și individuală spre esențele tainice ale lucrurilor.

Episodul de podcast, din seria Reziliența prin cultură, cu Andrei Cornea, poate fi urmărit aici: https://youtu.be/xNLYRNeygp0