Choose language   
 
  • Conferință și lansare de carte
    11.02.2016
    Civilizația Analfabetismului de Mihai Nadin
    Facultatea de Sociologie și Asistență Socială din Bucureșt
  • Conferință și lansare de carte
    11.02.2016
    Civilizația Analfabetismului de Mihai Nadin
    Facultatea de Sociologie și Asistență Socială din Bucureșt
  • Conferință și lansare de carte
    11.02.2016
    Civilizația Analfabetismului de Mihai Nadin
    Facultatea de Sociologie și Asistență Socială din Bucureșt
  • Conferință și lansare de carte
    10.02.2016
    Civilizația Analfabetismului de Mihai Nadin
    Universitatea Națională de Arte (Bucureşti)
  • Conferință și lansare de carte
    10.02.2016
    Civilizația Analfabetismului de Mihai Nadin
    Universitatea Națională de Arte (Bucureşti)
  • Conferință și lansare de carte
    10.02.2016
    Civilizația Analfabetismului de Mihai Nadin
    Universitatea Națională de Arte (Bucureşti)
  • Conferință și lansare de carte
    08.02.2016
    Civilizația Analfabetismului de Mihai Nadin
    Librăria Șt. O. Iosif (Brașov)
  • Conferință și lansare de carte
    08.02.2016
    Civilizația Analfabetismului de Mihai Nadin
    Librăria Șt. O. Iosif (Brașov)
  • Conferință și lansare de carte
    08.02.2016
    Civilizația Analfabetismului de Mihai Nadin
    Librăria Șt. O. Iosif (Brașov)
  • Conferință și lansare de carte
    04.02.2016
    Civilizația Analfabetismului de Mihai Nadin
    Club A, București
  • Conferință și lansare de carte
    04.02.2016
    Civilizația Analfabetismului de Mihai Nadin
    Club A, București
  • Conferință și lansare de carte
    04.02.2016
    Civilizația Analfabetismului de Mihai Nadin
    Club A, București
  • Conferință și lansare de carte
    03.02.2016
    Civilizația Analfabetismului de Mihai Nadin
    Facultatea de Matematică, Universitatea din București
  • Conferință și lansare de carte
    03.02.2016
    Civilizația Analfabetismului de Mihai Nadin
    Facultatea de Matematică, Universitatea din București
  • Conferință și lansare de carte
    03.02.2016
    Civilizația Analfabetismului de Mihai Nadin
    Facultatea de Matematică, Universitatea din București

Vă aşteptăm şi pe Blogul editurii:


Newsletter


În pregătire

  • Întâlniri cu Solomon Marcus vol. 3
     de Autor colectiv
  • Biblia vitaminelor
     de Dominique Rueff
  • Fără leac
     de Pamela Weintraub
  • Bătăliile vieții
     de Luc Montagnier
  • Rani deschise 7
     de Solomon Marcus

Ne citesc



Plecând de la cărți. Jurnal indirect III, de Mihai Zamfir

Nr. pag.: 292
Format: 14,6 X 20,5 cm
ISBN: 978-606-8401-19-5
 
 
Eseu / Jurnal literar

Preţ: 28 lei

Cumpără



Jurnal indirect III, alcătuit pe principiul precedentelor două volume, cuprinde o selecţie din articolele publicate, între 2003 şi 2007, în revista România literară. Se desfăşoară în ordine strict cronologică paginile tipărite acolo sub rubrica Plecând de la cărţi, începând cu luna noiembrie 2003. Fără a fi complet absentă, tonalităţii politice din volumele I şi II i s-a pus acum surdină: comentarea unor cărţi de prim-plan apărute între 2003 şi 2007 reprezintă principala preocupare a autorului.

Mai mult



 



Nota editurii

Criticul și istoricul literar, stilisticianul, scriitorul și profesorul universitar Mihai Zamfir pornește încă o dată pe lungul drum al cărților în Jurnal indirect III. Autorul mărturisește în articolul de început natura acestor noi scrieri: „Glose cu deosebire morale, aparținând unui autor care se fereşte din instinct să moralizeze, ele vor pleca într-adevăr de la cărţi pentru a ajunge, aparent, în locurile cele mai îndepărtate – adică la viaţa cotidiană, la istorie, la artă, la politică etc. Şi la morală, bineînţeles. Dar nu vor rămâne multă vreme în aceste teritorii periculoase, ci se vor întoarce, fatal, tot la cărţi.”
Acest al treilea volum al Jurnalului indirect completează viziunea autorului asupra lumii cărților – singura veridică –, aducând totodată și un suflu nou. Spiritul textelor este discret influențat de viața cetății, autorul nu își va nega propensiunea către morală, deontologie și politica libertății umane, însă, neîndoielnic, esența volumului se regăsește în universul literar. Stilul impecabil al primelor două volume se remarcă și în Plecând de la cărți, însă, în plus, devine și mai evidentă acea credință implacabilă în cărți, în destinul și în lumea lor.


Autorul despre carte

Ideile care mi-au animat scrisul public începând cu ziua de 22 decembrie 1989 se regăsesc intacte şi ele hrănesc aceste texte care cuprind reflecţii despre cărţi, dar reflecţii în care politicul se insinuează fatalmente, dat fiind că politica a contaminat până la urmă cele mai reprezentative cărţi ale secolului XX.

Cronică

  •  

    Toate Jurnalele indirecte ale lui Mihai Zamfir împărtășesc un crez de natură politică: acela că gradul de normalitate a unei epoci e intim legat de gradul de normalitate a discursului public dominant în acea epocă. Pe scurt, când legile sunt făcute de indivizi vag cultivați și cu dotați cu imperative morale aproximative, n-avem de ce ne mira că la postul public de televiziune se difuzează tabletele calomnioase ale unui Paul Everac. 

    (Situația e reală, s-a întâmplat la începutul anilor nouăzeci, și nu l-a lăsat indiferent pe Mihai Zamfir). Cum, în astfel de condiții omul de litere nu poate interveni în nici un fel, datoria lui, cumva consolatoare, e să devină un martor echilibrat. Nu să contrapună pamfletului un alt pamflet, nu să amplifice gesturile scandaloase prin scandal. Dimpotrivă, discursul său e obligat să păstreze, chiar în plin tumult, firescul adevărului. Cu speranța discretă că poate, cândva, aceste acte de penitență stilistică vor conta. Nu despre evazionism e vorba, ci despre eficacitate. Procedând altminteri, pare să fie convingerea lui Mihai Zamfir, omul de litere ar cădea, mai devreme sau mai târziu, în eroare. Franchețea nu înseamnă grosolănie. E drept că, pe de altă parte, excesul de eleganță riscă să devină ermetism. Dar, cel puțin în Jurnalele indirecte, nu e cazul.

    Recent a apărut cel de-al treilea volum al acestei serii. Deși conțin „puțină politică, iar polemici – doar aluziv”, articolele de aici (publicate inițial, aproape toate, în paginile României literare între 2003 și 2007) respectă încă regula: „Ideile care mi-au animat scrisul public începând cu ziua de 22 decembrie 1989 se regăsesc intacte și ele hrănesc aceste texte care cuprind reflecții despre cărți, dar reflecții în care politicul se insinuează fatalmente, dat fiind că politica a contaminat până la urmă cele mai reprezentative cărți ale secolului XX” (p. 10). Așa se face că Plecând de la cărți reprezintă, după varii escale în teritorii ideologice, și o revenire la cărți. Ce caracterizează aceste eseuri condensate e în primul rând luciditatea. Mihai Zamfir o caută sistematic la alții și o exersează, scriind, pe cont propriu. Dacă ar fi să identificăm o figură inspiratoare pentru atitudinea autorului, probabil că am fi nevoiți să oscilăm între două nume. Primul e cel al lui Victor Klemperer. Văr al celebrului dirijor, profesor de filologie romanică la Universitatea din Dresda, însemnările lui din Vreau să depun mărturie până la capăt reprezintă o veritabilă mină de aur pentru aceia care vor să înțeleagă corect, în tot dramatismul său adeseori infinitezimal, viața de zi cu zi din Germania nazistă. Mihai Zamfir consacră un spațiu semnificativ discuției despre această carte (pp. 82 – 88). Cel de-al doilea nume, mai puțin sonor, e tot al unui memorialist și tot al aceleiași perioade: Sebastian Haffner. Relatarea acestuia, Istoria unui german, ridică, pur și simplu, la pătrat surpriza prilejuită de Klemperer. Căci Haffner nu e numai un perfect necunoscut, ci și un spirit extrem de pătrunzător. El prevede (de fapt: vede) catastrofa încă din fază incipientă. Expertiza lui Mihai Zamfir (care mi se pare că trimite voalat la cecitatea intelectualilor români față cu comunismul, așa cum o dovedește faimosul volum al lui Ion Biberi, Lumea de mâine) e de-o exactitate năucitoare:

    „Mai întâi, o constatare neașteptată: niciun rău nu este inevitabil, strigă Haffner prin toate paginile cărții. Oricât ar părea de ciudat, venirea lui Hitler la conducerea Germaniei putea fi împiedicată de n ori din 1920 și până în 1933, dar din păcate n-a fost! Autorul enumeră, una câte una, demisiile rușinoase ale celor care i-au deschis dictatorului – din comoditate, din calcul meschin – drumul spre putere. Dacă putch-ul de la München ar fi fost zdrobit până la capăt, dacă dreapta liberală germană n-ar fi fost divizată în mod stupid de ambiții personale, dacă poliția din Prusia (60 000 de oameni înarmați până-n dinți) și-ar fi îndeplinit misiunea, arestând cele câteva mii de derbedei înainte ca aceștia să devină periculoși, dacă guvernele regionale din Germania n-ar fi capitulat, de la o zi la alta, în fața naziștilor... dacă... dacă... Prea mulți dacă” (p. 35). 

    O altă inteligență clară, inaderentă la regiile extremiste, care-l fascinează pe Mihai Zamfir, e aceea a lui Osip Mandelstam. Comentând, într-un articol frumos intitulat Nădejdea moare ultima, cartea Nadejdei Mandelstam (în care precumpănitori sunt ultimii patru ani, întrutotul tragici, din viața soțului ei), Mihai Zamfir merge până-ntr-acolo încât oferă o traducere proprie versurilor despre Stalin care au pecetluit soarta extraordinarului poet (pp. 126 – 127). Conotația politică e, și de data aceasta, clară, cum e și în alte câteva cazuri: inclemența față de abulicul Beniuc, antipatia pentru Sartre, mefiența față de Premiile Nobel, schița biografiei lui Radu Petrescu. 

    Deși marcant, fără îndoială, fundalul istoric nu trebuie totuși supralicitat. Miza acestui Jurnal indirect III e una decisiv literară. O arată cu asupra de măsură destule dintre capitolele acestui volum. Îndepărtarea de o lectură limitativ ideologică se poate descifra chiar de la început (p. 19), unde e luat spre analiză un roman al unui tânăr prozator spaniol, pentru care Războiul Civil din Spania secolului trecut nu mai exercită aceeași presiune ca pentru generațiile precedente. Articolul dedicat centenarului nașterii lui Salvador Dali (în 2004) elogiază, în definitiv, inteligența artistului, aflată dincolo de bine și de rău, dincolo de stânga și de dreapta. De asemenea, pagini pline de afecțiune intelectuală beneficiază și Cehov (la centenarul morții), Céleste Albaret (menajera lui Proust și unul din cei mai subtili „cititori” ai acestuia), Nabokov (cu al său roman Volșebnik, o anticipare a Lolitei), Sándor Márai (de altfel, literatura maghiară va mai reveni în discuție către finalul cărții), Claude Simon (a cărui proză, scrisă parcă exclusiv pentru a satisface gusturile criticii, e considerată „o aventură spirituală extraordinară”). 

    Literatura română (de ieri și de azi) are, la prima vedere, o pondere mai redusă. Eseurilor sau medalioanelor privitoare la scriitorii noștri li se rezervă destul de puțin din întregul cărții. Și totuși, în arriere plan, spectrul autohton se face simțit în permanență, cel puțin la fel de pregnant ca dimensiunea politică. De multe ori, desigur, conexiunea nu sare în ochi. Dar ea e presimțită (și se cuvine cercetată fără ezitare) la tot pasul. Regăsim aici, de pildă, o comunicare susținută de Mihai Zamfir în urmă cu câțiva ani la Festivalul de la Neptun: O literatură „medie” (pp. 266 – 271). În opinia autorului, de un optimism reconfortant, la capitolul vizibilitate, literatura noastră nu stă chiar așa de rău cum se tem (și, temându- se, se lamentează) unii. (Iarăși discursul public are parte de o corecție necesară). Argumentele sunt statistice: cele aproape treizeci de milioane de vorbitori de limbă română nu reprezintă chiar o cantitate neglijabilă. Bine reprezentați și în străinătate, unde există comunități solide, putem sta, din acest punct de vedere, liniștiți. Mai mult, notează Mihai Zamfir cu extrema acuitate a poliglotului, avem o limbă neolatină! Aparținem, prin urmare, „celui mai select și mai elitist club lingvistic”. Club ale cărui literaturi (franceză, spaniolă, portugheză, italiană) ocupă, cum am văzut, un spațiu consistent în Plecând de la cărți. (În siajul acestei observații, mai fac precizarea că, în articolul care deschide culegerea, criticul insistă asupra motivelor care l-au determinat să aleagă titlul: „a pleca” are etimon latin). Uneori, luate ca repere, aceste literaturi „imperiale” potențează cazuri dintre cele mai neașteptate: a făcut școală paralelă (trasată de Mihai Zamfir) între Céline și Radu Aldulescu. 

    În capitolul rezervat acestuia din urmă, Mihai Zamfir încheie pledoaria cu un portret demn de o istorie a literaturii: „Prin anii ’60, un formidabil violoncelist român, pe numele lui tot Radu Aldulescu, făcea deliciile melomanilor. Alături de Vladimir Orlov și de Alfons Capitanovici, a fost, în România, unul dintre marii violonceliști ai secolului. Rămas în străinătate pe la finele anilor ’70, el a dispărut, ca mulți alții, din orizontul nostru. Avea un aer extrem de british, adevărat lord-muzician, iar tonalitatea arcușului său trecea drept unică. Ne surâde astăzi șansa unui nou Radu Aldulescu, plebeu strălucit, opus prin toate detaliile (psihice, fizice și vestimentare) îndepărtatului său precursor muzician; el compune din cuvinte o muzică insuportabilă, mereu de mare forță” (p. 177). 

    Cum Mihai Zamfir are în lucru o istorie (una scurtă, adică exigentă, din care a apărut un prim volum), nu putem să nu ne întrebăm cum vor arăta acolo capitolele despre Radu Aldulescu, despre Mihai Ursachi, despre Emil Ivănescu. Avem, până una-alta, aici, niște preliminarii încântătoare. 

    - Cosmin Ciotloș, „Sufletul cărților”, România literară, nr. 12/2013

Semne de carte

  • „Sunt unul dintre cei, tot mai puţini, care pleacă aproape întotdeauna de la cărţi. Realitatea înconjurătoare sfârşeşte, invariabil, prin a mi le aminti. Cutare eveniment neprevăzut, cutare persoană pe care abia am cunoscut-o, cutare răsturnare de situaţie, tragică ori comică, îmi evocă modelul ilustru preexistent în vreo carte, de preferinţă în literatură. Fac parte dintre cei care, pentru a înţelege o circumstanţă nouă, trebuie să o raporteze la cartea în care ea s-a aflat deja consemnată de un autor celebru. În afara cărţilor, nu există salvare.””


  • „Cât priveşte ambiţia ca exemplul livresc să servească şi altora – rămân mai degrabă sceptic: câteva decenii de exersare a profesoratului m-au edificat asupra limitelor severe ale pedagogiei. Nu adopt însă scepticismul integral. Oameni din specia mea se nasc în permanenţă, iar rândurile scrise sub această rubrică i-ar putea ajuta pe unii dintre ei. Nu vom şti niciodată ce efect are o pagină scrisă şi ce ecou poate ea stârni într-o conştiinţă necunoscută, aflată la sute de kilometri distanţă, dar în aşteptare febrilă.”


 
 

©2008-2016. Toate drepturile materialelor prezentate aparţin Editurii Spandugino.