Între specialiști, Mircea Anghelescu e bine cunoscut și respectat. În ce mă privește, îl știu – fără să fiu specialist – de-o viață. […] Prețuirea mea pentru știința lui de carte, pentru răbdarea lui analitică, pentru amploarea și temeinicia șantierului lui de cercetare e mereu confirmată de cărțile sale, insuficient aduse la rampă de echipa de zgomote care dă tonul în publicistica românească.

Andrei Pleșu, „Seducția erudiției” (Dilema Veche)

Critica „de întâmpinare”, critica literaturii care se scrie şi se publică sub ochii noştri nu este numai depoziţia unui martor, ci şi intervenţia unui combatant, a unui actor într-o piesă contemporană; istoricul literar, care comentează cărţi ale unor autori dispăruţi şi adaugă interpretării propuse de criticii de atunci propriile sale opinii, formate ca urmare a unor evoluţii, apariţiei unor noi perspective sau do¬cumente, este martorul pur şi simplu, martorul apărării de obicei, care motivează şi solicită tribunalului public o sentinţă mai nuanțată sau mai favorabilă.

Mircea Anghelescu

Întreaga operă de critic, de comparatist și de filosof al culturii a lui Virgil Nemoianu – și cu deosebire cele două sinteze, O teorie a secundarului, Imperfecțiune și înfrângere, cuprinse în volumul de față – se constituie ca o mărturie elocventă a faptului că autorul lor nu s-a stabilit în Statele Unite spre a se înrola cu entuziasm mimetic în mișcările intelectuale și politice la modă acolo. Cu o formație solidă, construită chiar în România comunistă, unde un „ethos al învățării” funcționa, totuși, în pofida restricțiilor ideologiei unice, formație pe care n-a făcut decât s-o fortifice și s-o lărgească în excelent-dotatele biblioteci ale Occidentului, Virgil Nemoianu n-a ezitat să-și manifeste, în țara de adopție, propriile opțiuni și să-și decupeze propriile teme, impunându-se în académia americană ca un profesor eminent și ca un autor de referință.

Spre deosebire de alții, el și-a asumat apartenența românească și pe aceea central-europeană, transformându-le pe amândouă în surse de inspirație și în moduri specifice de articulare între biografie și operă. Teoria „secundarului” ilustrează și sublimează o întreagă tradiție morală și artistică. Relația intimă stabilită de Virgil Nemoianu între slăbiciune, înfrângere și pierdere, pe de-o parte, și literatură ca „știință a regresivului”, pe de altă parte, ne spune ceva esențial despre concepția sa referitoare la rolul înalt-compensator al umanismului, ca și despre felul propriu, – decent, moderat, dar eficient și puternic – de a-și afirma originalitatea.

Mircea Martin

Acest volum reunește patruzeci și una de conversații ale lui Virgil Nemoianu, realizate între 1990 și 2017, cu români din mai multe generații. Două dintre discuții au devenit cărți, celelalte au apărut anterior în periodice și volume. Avem astfel o radiografie culturală, intelectuală, ideologică, politică și istorică – deopotrivă dialogică (Bahtin) și dialectică (Hegel) – a României și a lumii. Dar și a interlocutorilor înșiși, a mediilor din care vin, a orizonturilor spre care tind.

Sorin Antohi

Am fost obișnuiți să facem o distincție casantă între cei din țară și cei din afara României. Profesorul Virgil Nemoianu ne-a demonstrat că a fi geografic departe de țară nu exclude posibilitatea participării intense la viața culturală românească. Cu un deosebit interes urmăresc articolele pe care le publică […]. Traducerea în limba română a cărților sale fundamentale […] s-a dovedit a fi benefică pentru viața noastră culturală, lucrările respective au avut un impact impresionant, au impus un nivel superior de abordare a faptelor de cultură [...]. De un mare folos este și publicarea cărții România noastră [...], în care anvergura intelectuală a lui [Nemoianu] apare clar, cu deschidere spre toate orizonturile, fie ele literare, filosofice, istorice, politice sau religioase [...]. O carte în care problemele, de ieri și de azi, ale României sunt discutate într-un spirit critic deschis controversei.

Solomon Marcus

Am căutat să înţelegem fundamentele religiei creştine primordial-ebraice din Palestina, care a ajuns mai întâi în Alexandria şi în Helada, iar de acolo, prin Balcani, în zonele „noastre” greco‑latine ale Pontului Euxin. Desigur, am în­călcat dogma „crede şi nu cerceta”, dar am preferat să înaintăm, pre­cum într‑un tunel şi să înţelegem încreştinările româneşti, începând din sec. III–IV (în Scythia Minor şi în nordul şi în sudul Dunării), dar şi să descifrăm ulterior „caznele” pentru supravieţuire ale acestei Bi­serici pontice şi, ulterior, nord-dunărene. […] 

Am urmărit să identificăm religios creştinismul român ortodox.

Alexandru Niculescu

Prenumele meu, Bảo Vi, exprima dorinţa părinţilor mei de „a o proteja pe cea mai mică”. Conform unei traduceri literale, eu sunt „Mititica scumpă”. Ca și majoritatea vietnamezilor, eu n-am ştiut să întruchipez imaginea evocată de numele meu. Adesea, fetele care poartă numele de „Alba” (Bạch) sau „Zăpadă” (Tuyết) au tenul foarte închis, iar băieţii pe care îi cheamă „Putere” (Hùng) sau „Puternic” (Mạnh) stau departe de marile încercări. […] mama mă învăţase să mă fac cât mai invizibi­lă cu putinţă sau, cel puţin, să devin o umbră, […] să trec prin pereţi şi să mă topesc în lucrurile din preajma mea.

Kim Thúy, Vi

Cum să încetezi vreodată de a te recompune, de a căuta să arăți „cine” eşti, de a-ți mobiliza puterile, amintirile, dorința, în ceea ce [Paul Ricoeur] numeşte „insolența” unei pofte de a trăi care câteodată este o luptă, o agonie, dar care nu e mai puțin una dintre formele profunde ale acestei lipse de griji pe care o numeşte aici bună dispoziţie? Și cum, aproape în același timp, să accepți să lași locul unui alt sine pe care nu-l cunoști, a altora diferiți de tine, cum să accepți să te faci nevăzut în fața celorlalți, în această lipsă de grijă, în această detașare de sine care ar fi cealaltă formă fundamentală a bunei dispoziții?

Olivier Abel

În momentul sărbătoririi celor 90 de ani ai săi, [Paul Ricoeur] spunea celor câtorva prieteni adunați la un loc: „Există simpla fericire de a fi încă în viață și, mai mult decât orice, iubirea de viață, împărtășită cu cei pe care-i iubesc, atâta vreme cât îmi este dată. Viața, nu este oare ea darul inaugural?”

Catherine Goldenstein

La prima vedere, titlul acestui volum, Domnu-i domn și lerui ler, poate lăsa impresia unei cărți de colinde. Nu ar fi rău și nici de mirare... Însă nu e o carte de colinde, ci de proză, așa cum arată, detaliind, subtitlul. Și totuși... adie în pretutindenea ei vibrația unei stele din noaptea Crăciunului. O vibrație care – indiferent de specificul subiectului – într-o seară sfântă mi-a intrat miraculos în suflet, pentru totdeauna. Chiar și acum – și cu siguranță toată viața – sunt beneficiarul ei secret: continuă să-mi lumineze lăuntrul, în orice prilej al vieții, menținându-mi într-o tinerețe neatinsă de sporul anilor sau al inerentelor amărăciuni ori mâhniri, câte îi sunt omului date să le trăiască.

C. D. Zeletin

Seria Răni deschise ar fi trebuit să se încheie odată cu volumul 6, apărut postum. Dar ea nu s-a lăsat încheia¬tă, bogăția materialului impunând publicarea volumului de față, care reproduce, în bilanț atent, opt texte răma¬se nepublicate din anul 2012, 17 texte care completează imaginea anului 2013 și 37 texte care reprezintă doar o parte din prestația pe 2014 a autorului. (…) 

Desfășurarea proiectului Răni deschise nu ar fi fost posibilă fără provocările lansate de reviste, posturi de te¬leviziune, școli și alte instituții de învățământ și cultură ale României. Solomon Marcus a intervenit atunci când era invitat și amploarea acțiunii sale e potențată de intere-sul cu care a fost așteptată și solicitată. (…)

La fel cu toate volumele apărute până acum ale seri¬ei, volumul de față intră în ecou cu cele care l-au precedat. Temele asupra cărora Solomon Marcus a insistat încă de la început sunt problemele de fond ale educației actua¬le: educația matematică și științifică perimată, nevoia de dialog între disciplinele care se predau la școală și între profesorii care le corespund, obligațiile culturale și for¬mative ale profesorilor, independent de materia pe care o reprezintă, stimularea la elevi a curiozității, a spontaneită¬ții creatoare, cu riscul asumat al greșelilor, și a rezistenței intelectuale pe termen lung, educația tinerei generații în spiritul deschiderii îndrăznețe spre marea aventură a învă¬țării și al opțiunii lucide pentru tipul de activitate în care poate excela.

 Sanda Golopenția

Cu peste 800.000 de exemplare vândute de la prima sa publicare, acum mai bine de treizeci de ani, Jocul interior și Tenisul s-a bucurat de un succes fenomenal, devenind un model de învățare pentru sute de mii de oameni din întreaga lume.

Indiferent dacă ești un începător sau un profesionist, tonul angajat al lui Gallwey, exemplele sale clare și anecdotele sale exemplificatoare îți vor oferi instrumentele necesare pentru a avea un rezultat de succes.

Tema emigrației și a exilului rămâne o temă actuală care se cere dezbătută în cultura românească. Consecințele valurilor de emigrație ale secolului XX operează încă. Li se alătură, de neignorat, tema stringentă, a migrației forței de muncă. Fluviul Alfeu sau despre exil și întoarceri marchează, în viziunea la care subscriu, un îndemn la examinarea întoarcerilor din exil sau emigrație, cu potențialul lor de dăruire și creștere. Înainte de anul 1989, întoarcerile prin emisiuni sau publicații au fost semn de neuitare și modalitate de a fi utili celor de acasă, prin informare trează cu privire la ce se întâmpla în lume sau în exilul românesc. După 1989, întoarcerile în România, cu vorba, cu gândul sau cu fapta, au fost încercări de a acționa intelectual împreună, descoperind modurile în care experiența dobândită prin emigrare sau exil se poate vărsa în efortul de înțelegere și depășire al întregii societăți românești. Proiectele, care s-au îndesit în interviuri sau în eseuri, și nu lipsiseră în fapt încă de la început, sunt proiecte în care cred, astăzi la fel ca atunci când le-am pus pe hârtie. Trecute prin filtrul experiențelor din România, ele ar putea contribui, nădăjduiesc, la limpeziri necesare.

Sanda Golopenția

Scrisă de Paul Ricoeur la venerabila varstă de 77 de ani şi publicată în Franţa în 1990, lucrarea Sinele ca un altul poartă în mod inconfundabil toate semnele unei maturităţi intelectuale depline şi concentrează bogăţia unui parcurs filosofic exemplar care, de-a lungul unui secol traversat de diverse mode intelectuale, a reuşit să dezvolte o adevărată şcoală de gandire – hermeneutica filosofică.

Pentru cititorul roman care a avut ocazia să se familiarizeze încă din 1984 cu diverse traduceri ale lucrărilor lui Ricoeur (începând cu Metafora vie, trecand prin volumul de eseuri De la text la acţiune şi încheind cu Memoria, istoria, uitarea – pentru a fixa câteva repere esenţiale), Sinele ca un altul nu este doar o piesă care lipsea din portretul în mozaic al acestei gândiri de o curiozitate debordantă, aflată în dialog constant cu mai toate ştiinţele umaniste, ci însăşi cheia de boltă care dă sens intregului.

Paul Marinescu

Avem cele zece porunci. În complementaritate cu ele, propun zece nevoi umane. Ele își au rădăcinile în copilărie. Ar fi trebuit să facă obiectul educației și al învățării la toate vârstele. Dar nu prea se întâmplă acest lucru. […]Nu sunt acestea singurele nevoi umane. Dar sunt dintre cele mai importante și dintre cele mai neglijate. Trăim acum un moment al unui nou început. Voi, oameni ai școlii și ai universității, voi, elevi și studenți, voi, părinți ai elevilor și studenților, voi, oameni de cultură, intelectuali, ce ar fi să valorificăm a doua nevoie evocată mai sus și să ne împrospătăm?

Solomon Marcus

Beneficiile medicinei integrative

Dominique Rueff, doctor în medicină, pionierul francez al tratamentelor nutriționiste, autor al bestseller-ului Biblia împotriva îmbătrânirii, renumit oncolog și fondator al Asociației pentru dezvoltarea nutriției ortomoleculare, este unul dintre deschizătorii de drum ai acestui tip de medicină.

În cartea Mai mult decât vindecarea. Beneficiile medicinei integrative, Dominique Rueff ne propune un alt mod de a avea grijă de sănătatea noastră și de a preveni diferite boli. Acesta explică, într-un limbaj accesibil cum este posibil să înaintezi în vârstă menținându-ți sănătatea fizică și mentală, păstrând în același timp dinamismul și deschiderea către lume. Aceasta în condițiile în care recurgi tot mai rar la medicamente.

O panoramă a metodelor nutriționale și hormonale permite să-ți conservi, și chiar să-ți regăsești sănătatea și să fii în plină formă.

În centrul cărții Civilizația analfabetismului stau fenomenele legate de tranziția de la o civilizație dominată de alfabetizare la una caracterizată de o varietate de mijloace de expresie și comunicare. Căderea regimurilor totalitare, dificultățile structurale actuale ale Uniunii Europene, povara aparatului birocratic statal, efortul mondial de retehnologizare și economia globală reprezintă o parte a tabloului mai amplu al unui progres necesar.

Lumea noastră nu mai este lumea a două culturi – știință și discipline umaniste – pe care o analiza C.P. Snow. Este o lume a unei dinamici fără precedent până acum în istorie. În această lume, numeroase alfabetizări noi, supuse uzurii morale ca orice altceva în epoca noastră, depășesc necesitatea și posibilitatea unei alfabetizări atotcuprinzătoare. Ele asigură interacțiunii umane mijloacele adecvate atingerii a probabil celor mai radicale forme de individualism, ca și mijloacele cele mai uluitoare de intercondiționare socială.

Progresul științific și inovația tehnologică îl preocupă pe Mihai Nadin din perspectiva influenței pe care acestea o au asupra existenței și creativității umane. Civilizația Analfabetismului reprezintă dovada acestei afirmații.

„Textele volumului IV al Jurnalului indirect au aceeaşi origine cu cele din precedentele volume: reprezintă o selecţie a articolelor publicate în „România literară” sub rubrica „Tropice surâzătoare”, din noiembrie 2007 şi până în noiembrie 2012, în ordine cronologică. Ele refac o traiectorie individuală, aceea a europeanului care se trezeşte în altă emisferă. Dar sensul pedagogic al articolelor s-a impus fără voia autorului lor; pentru imensa majoritate a românilor, Brazilia reprezintă o terra incognita sau, şi mai rău, o ţară prezentă exclusiv prin clişee.”

Solomon Marcus

„Încerc să răspund la întrebări ca: Poate școala recupera absența celor șapte ani de-acasă? Cum s-a întâmplat ca, prin exces și degradare, competiția să devină antieducațională? Cum să deplasăm atenția elevului de la a reține, a memora, la a înțelege și a explica? Poate școala să transforme televiziunea și internetul în aliați? De ce oare nu avem timp exact pentru ceea ce este esențial? De ce atât de mulți oameni de catedră reprimă apetitul interogativ al elevilor, neînțelegând că rolul lor nu este de a ține discursuri, ci de a interacționa cu cei din bănci? De ce oare nu ne mai arde de glumă? De ce nu-i lăsăm pe copii să se bucure de prietenia dintre cuvinte, numere, culori și sunete? Cum a ajuns matematica un mijloc de intimidare? De ce oare fac ravagii depresia și stresul? Ce au în comun oglinda și focul? Putem înțelege timpul prin metafore? De ce arta și știința nu pot fi înțelese profund decât împreună? Sunt testele-grilă la fel de mincinoase ca sondajele de opinie? În ce constă proprietatea intelectuală? De ce atât de mulți oameni se lasă pradă unei vieți anodine și nu reușesc să dea vieții lor un sens?”

Solomon Marcus

Titlu complet: Scrieri 5. Principesa Elena Bibescu, marea pianistă, născută Kostaki Epureanu, și începuturile carierei pariziene a lui George Enescu

Volumul 5 al Scrierilor lui C.D. Zeletin, subintitulat Principesa Elena Bibescu, marea pianistă, născută Kostaki Epureanu, și începuturile carierei pariziene a lui George Enescu, prezintă întreaga viață a principesei Elena Bibescu, marea pianistă care l-a lansat pe George Enescu la Paris. Principesa a întreținut la Paris, vreme de peste un sfert de veac, un salon artistic în care se întâlneau marii artiști ai lumii. La 17 ani, George Enescu și-a făcut intrarea printr-un prim concert în salonul principesei, care a intuit geniul acestuia. Acesta i-a fost etern recunoscător pentru tot sprijinul acordat, considerând-o ca pe o a doua mamă, dedicându-i din operele sale. Elena Bibescu a murit la vârsta de 47 de ani, lasând în urma sa, în ciuda talentului și a faptelor sale, foarte puține detalii legate de existența sa.

“În Micro-armonia modelul idilic este definit (în opoziție cu pastorală), ca un topos extins sau model al universului fizic și social, descins de la o viziune mai veche asupra lumii, dar oferind totodată o imagine stilizată asupra realității sociale a secolului al 18-lea și începutul secolului al 19-lea. Este o încercare de a sugera o stare a omenirii, ca răspuns umanist la starea naturală, și se dovedește a fi relevantă pentru dezvoltarea socio-istorică pe parcursul a un secol și jumătate. Utilitatea modelului idilic atinge un vârf în ultima parte a secolului al 18-lea; dificultăți majore apar atunci când scriitorii încearcă să-l înzestreze cu o valabilitate universală și să stabilească o relație funcțională între idilă și energie. Respingerea idilei de către Romantism rezultă într-o utilizare hazlie și ironică. În jurul anilor 1850 apare o utilizare didactico-ideologică a modelului, care poate fi regăsită în politică și filosofie.

Analizând un spectru mai larg de scriitori de origine: engleză, franceză, germană, italiană, rusă și a altor scriitori de origine est-europeană, Virgil Nemoianu oferă aici o caracterizare coerentă a perioadei 1815-1848. Acest lucru se numește epoca de domesticire a romantismului.