Cultură și societate

Boris Cyrulnik și Tzvetan Todorov au traversat epoca urmând traiectorii diferite, dar amândoi au devenit gânditori validați de public și observatori angajați ai societăților noastre. Atât unul, cât și celălalt au cunoscut totalitarismul și încearcă să înțeleagă ce anume ne poate permite să rezistăm terorii. Acestea sunt motivele care stau la baza dialogului de față despre capacitatea oamenilor de a rezista „barbariei” sau de a-i cădea pradă, în momentul în care o Europă afectată de atentate își pune întrebări în legătură cu viitorul ei.

Nicolas Truong

Claire Aubé s-a întâlnit cu douăsprezece persoane care au suferit diverse traume, a știut să le asculte cu atenție și empatie, adresându-le de fiecare dată întrebări pertinente, adesea incisive, dar niciodată deplasate. Autoarea a reușit să-i facă să vorbească pe niște oameni afectați de suferințe foarte diferite: abandonarea sau maltratarea în copilărie, părăsirea de către partenerul de viață, bolile grave, moartea unei persoane apropiate, handicapul, sărăcia extremă, criza existențială sau manipularea psihologică. De-a lungul încercărilor prin care au trecut, acești oameni și-au descoperit resurse interioare nebănuite pe care le-au dezvoltat apoi într-un mod remarcabil, fie că a fost vorba de artă, de umor sau de reflectarea asupra sensului existenței. Așadar, la baza rezilienței se află o îmbinare subtilă între, pe de o parte, întâlniri și legături create – ceea ce reprezintă latura interpersonală a rezilienței – și un travaliu interior și o căutare a sensului vieții, pe de altă parte, ceea ce constituie latura ei intrapersonală.

Jacques Lecomte

Una dintre temele care revin în aceste ample discuţii este calitatea manualelor care poartă în mare măsură răspunderea ruperii legăturilor umane dintre profesor şi elev, transformându-se în nişte chingi care interzic, prin insuficienţa marjei de libertate, funcţionarea bunului simţ şi a creativităţii. Am fost impresionată de faptul că, în această privinţă, comentatorii profesorului erau chiar mai radicali decât el, ajungându-se până la propunerea desfiinţării manualelor, pentru a nu mai împiedica adevărata comunicare, dacă nu sunt în stare să o ajute să se producă. Şi chiar dacă nu se va merge niciodată atât de departe, profesorii – şi mai ales superiorii lor – trebuie convinşi că nu sunt obligaţi să se cramponeze de manual şi de norme pedagogice înguste şi anchilozate; că regulile ţinerii unei ore nu trebuie să fie gratiile unei cuşti în care să-şi propună să introducă elevii; că ştiinţa pedagogiei este cu atât mai eficientă, cu cât este în stare să devină o artă, arta întâlnirii la mijlocul drumului dintre profesor şi elev în bucuria de a învăţa, în sensul tranzitiv şi intranzitiv al verbului.

“„Ce se întâmplă cu limba română în condițiile integrării europene și ale globalizării de toate felurile, economice, financiare, politice comunicaționale, informaționale, computaționale, cognitive și culturale? Iată prima întrebare care ne preocupă și la care începem prin a ne referi la aventura noastră personal cu limba română. Dar ne preocupă și alte probleme, cum ar fi: rămâne limba română numai un instrument de comunicare practică sau reușim s-o salvăm și s-o transmitem noilor generații în toată splendoarea ei culturală și spirituală, cu tot trecutul ei glorios? Cum să facem față ofensivei vulgarului care se manifestă în practica lingvistică de fiecare zi, pe stradă și în mass-media (televiziunea și internetul sunt deopotrivă contaminate de acest flagel) ca urmare a propagării fenomenelor de incultură și semianalfabetism, consecință a eșecului educațional?”

Solomon Marcus

În clipa când s-a pus problema discutării noilor planuri-cadru și latina a fost eliminată din curriculum, Solomon Marcus s-a implicat în susținerea păstrării acestei discipline de studiu la gimnaziu, motivând că este extrem de important ca toți elevii din școala românească să știe de unde vine poporul căruia îi aparțin și limba pe care ei o vorbesc. Acest aspect fundamental de cultură identitară devine, în procesul de învățare, decisiv pentru legarea domeniilor cunoașterii, așa cum le-a structurat școala, în arii curriculare, asigurând înțelegerea limbii materne și a limbilor străine, dar și elemente din sfera altor discipline, în manieră transdisciplinară. De fapt, Solomon Marcus a considerat că această disciplină de studiu este una cu un mare potențial de a deschide perspectiva transdisciplinară în procesul de învățare, având un rol integrator. Latina are nu doar o componentă comunicativă, ci și una culturală, acționând în multiple puncte nevralgice ale sistemului de educație actual, dar în primul rând fiind o punte solidă în abordarea transdisciplinară a cunoașterii.

Conf. univ. dr. Mina-Maria Rusu

Este vorba, în aceste din urmă texte, despre două dintre rănile adânci ale educaţiei în România zilelor noastre: precaritatea motivaţiei pentru studiu în învăţământul preuniversitar, respectiv, în învăţământul superior, „reprofilarea” universitarului, de la un ins iubitor de libertate şi adevăr, la un aspirant către eficienţă şi putere.

Prin ceea ce a afirmat Solomon Marcus cu diverse prilejuri şi, nu în ultimul rând, prin felul în care şi-a împlinit existenţa ca pe „un drum al aventurii”, ca pe o neistovită căutare, e limpede că niciunul dintre cele două fenomene nu l-a lăsat indiferent.

Liviu Papadima

1 noiembrie 2016

Avem cele zece porunci. În complementaritate cu ele, propun zece nevoi umane. Ele își au rădăcinile în copilărie. Ar fi trebuit să facă obiectul educației și al învățării la toate vârstele. Dar nu prea se întâmplă acest lucru. […]Nu sunt acestea singurele nevoi umane. Dar sunt dintre cele mai importante și dintre cele mai neglijate. Trăim acum un moment al unui nou început. Voi, oameni ai școlii și ai universității, voi, elevi și studenți, voi, părinți ai elevilor și studenților, voi, oameni de cultură, intelectuali, ce ar fi să valorificăm a doua nevoie evocată mai sus și să ne împrospătăm?

Solomon Marcus

Reziliența este fenomenul de refacere, reconstruire de sine după unul sau mai multe traumatisme. […] Ea se poate construi nu numai de-a lungul unui travaliu de doliu, ci și prin intermediul altor procese. Unii vor intra în reziliență pe calea unei convertiri religioase, alții datorită unei iubiri, alții, în fine, prin munca proprie, prin artă sau sport. […] Reziliența este un proces care se petrece de-a lungul întregii existențe. Există faze de reziliență elevată și faze de reziliență mai slabă. Pe scurt, nimic nu e niciodată pierdut, dar nu e nici pe deplin câștigat vreodată.

“Oferindu-ne cheile esenţiale ale unei învăţături care a constituit şi obiectul unei expuneri tehnice în mai multe volume, textul lui Elizabeth Sombart ne permite să intrăm în inteligenţa unei practici pianistice încoronate de iubire. Citind paginile sale, cititorul este iniţiat într-o Pedagogie ale cărei articulaţii precise şi legi obiective sunt inseparabile de „anii de game interioare” care implică total muzicianul.

Prin propria sinteză a învăţăturii primite de la cei doi maeştri, Sergiu Celibidache pentru fenomenologia sunetului (prima parte) şi Hilde Langer Rühl pentru fenomenologia gestului (partea a doua), Elizabeth Sombart denotă o înţelegere riguroasă a „legilor fenomenelor sonore şi punerea lor în relaţie”, precum şi „folosirea respiraţiei şi a diafragmei în cântatul la pian, vocal şi instrumental, pentru ca gestul să integreze şi să unifice frazarea muzicală”. ”

(Elizabeth Sombart)